Anti-Epigrama Macedonski

                                                     DAN TOMA DULCIU

         Faimoasele şi fatidicele 6 rânduri, cunoscute sub numele de Epigrama Eminescu [1], anoste ca realizare poetică şi inoportune în contextul dramei existenţiale trăite de Eminescu, au declanşat o furtună de o violenţă nemaiîntâlnită până atunci în presa românească.

         Poziţia autorului acestei nefericite producţiuni literare a fost una de frondă scorţoasă şi băţoasă, de nerecunoaştere în primă fază a ignobilului gest inamical la adresa lui Eminescu, apoi de nuanţare a unei voalate vinovăţii, însoţită de o deslușire tardivă a împrejurărilor accidentale în care s-a produs evenimentul. Macedonski explică în repetate rânduri modul în care o  coincidenţă reprobabilă i-a pecetluit destinul, dar nu reuşeşte să convingă opinia publică şi nici să înlăture anatema ce îl va însoţi până la moarte, aruncată asupra biografiei sale.

         Argumentele sale au fost enunţate în articolele din „ Literatorul” [2], şi, „sine ira et studio” ar trebui avute azi în vedere.

         Trebuie să mai adăugăm un argument notabil. La începutul carierei sale publicistice, Macedonski nu l-a detestat pe Eminescu, ca scriitor, şi nici ca om, aşa cum s-ar presupune, la prima vedere.

Astfel, într-o Conferinţă publică, ţinută de Macedonski la Ateneul Român, la 10 martie 1878 [3], acesta afirmă răspicat: „ Eminescu nu trebuie uitat, fiindcă între feluritele poezii, a înavuţit literatura cu Epigonii, poezie care va rămânea.”

Însă, după execuţia publică, realizată de către inamicii  „Literatorului”, în vara anului 1883, Al. Macedonski se complace într-un antieminescianism veninos şi ranchiunos, publicând în anul 1894, în

„ Independentul Literar”,  parodia

 „ Pe ţărm de baltă. Poezie în genul lui Eminescu” unde, conform lui Alexandru Melian, poziţia lui denigratoare la adresa lui Eminescu „ este exprimată făţiş” [4].

          ,,Pe balta lucie răsare / Gălbuie, luna / Cu braţ o strâng la subsuoară / Căci ea mi-i zâna. // Dintre liane rânduri-rânduri / Foşnesc dulci glasuri, / Aşa pe mintea mea pun gânduri / Domoale pasuri. // Voesc s-o strâng de veci în braţă / Şi sânu-i moale / Să-nsufleţesc de-o nouă viaţă / La foc de stele. // Să nu ne ştie decât numa / Liane'nalte / Şi-n dragoste să schimbăm gluma. / De veci incalte. // Pe balta lucie răsare / Gălbuie, luna / Şi eu o duc de subsuoară Într-una'ntr-una // Oh! Kama-Deva, Kama-Deva / Băet de Indii / Femeea e şi-a fost tot Eva / În zori şi chindii".

În pofida evidenţei, şi într-o gravă eroare de apreciere a ierarhiilor, Macedonski afirmă: „ Că nu recunosc în Eminescu un poet nu este o infamie. Infamie este ca toate să se azvârle asupra unui singur om..”.

         Vedem, aşadar, că Macedonski pune toată vina pe seama presei: „ presa, în general, s-a arătat totdeauna faţă cu mine veninoasă şi arbitrară. Acestei atitudini datoresc stabilirea legendei unei epigrame pe care confraţii mei au dedicat-o şi aplicat-o din propria lor autoritate, iar nu eu, răposatului Eminescu…. Şi tot din această cauză, din vreme în vreme, se reînnoiesc asupra mea injurii triviale”. [5] Şi, pe aceeaşi linie de justificare a vinovăţiei sale, Macedonski afirmă: „ Dacă am adresat sau nu acea epigramă cuiva, aceasta mă priveşte numai pe mine. Destul că nu se află în fruntea ei numele nimănui. Sistema inchizitorială de cercetare a intenţiunii este, în secolul al XIX-lea, ridicolă.  Dar puteam să o adresez chiar răposatului Eminescu.”

         Aici, desigur, Macedonski se contrazice: ba nu a are nici un amestec, ba spune că ar fi putut chiar el să o adreseze împotriva lui Eminescu !

         Privind în jurul său, Macedonski găseşte vinovaţii: „ D. Ventura fu cel care porni furtuna, fără să mă întrebe dacă epigrama era sau nu adresată prietenului lui. El a publicat o scrisoare prin mai multe ziare. În ea, numea actul meu o infamie. Mă crezui dator să îi răspund dar întâmpinării mele i se refuză ospitalitatea ziaristică.”

 Cu alte cuvinte, potrivit autorul epigramei anti Eminescu, presa este aceea care, „din propria ei autoritate” a stabilit că epigrama este îndreptată împotriva lui Eminescu.

         Este interesant de amintit şi clasamentul inamicilor personali, identificaţi de Macedonski în articolul „ O dată şi bine”:

            1. T. Maiorescu, denumit şi

„ omul scandal”

            2. Gr. Ventura

            3. Al. Vlahuţă

4.     C. Mille

5.     Barbu Ştefănescu Delavrancea

6.     V. Rusănescu

7.     Anton C. Bacalbaşa

8.     L. Cazzavilan

9.     Miron Pompiliu

Toţi aceştia reprezintă  căpeteniile literaturii româneşti de astăzi

„ formând contra mea faimoasa cabală, cunoscută sub rubrica „ Epigrama lui Eminescu” .

         Ulterior, numeroşilor săi adversari stâlpul simbolismului românesc le reproşează, pe bune dreptate, un adevăr evident:

         „ Eminescu a avut un cerc de admiratori, dintre cei culţi şi dintre cei mai avuţi; acest cerc şi-a făcut un cal de bătaie din Eminescu, după moartea lui. Dar în viaţă i-a refuzat înseşi cele mai elementare şi mai esenţiale trebuinţe ale existenţei.”[6]

Dacă are a-i reproşa ceva confratelui său de la „ Timpul” este atitudinea lui Eminescu exprimată în calitate de ziarist: „ pe la anul 1882 înflorea în Bucureşti grosolănia de injurii a ziarului „ Timpul”. Eminescu, fără să-i fi făcut eu un rău nu scăpa nici un prilej să nu mă ultragieze…. Doi ani consecutiv Eminescu mă izbi sub propria semnătură, întrebuinţând şi calomnia şi invectivele. Nici familia mea nu a fost respectată.”

(vezi „Sfârşitul unei legende. Răspunsul d-lui Haşdeu. Cestiunea Eminescu”).

         O analiză a presei apărute la Bucureşti, imediat după tipărirea mult citatei epigrame a lui Macedonski, ne dezvăluie câteva veritabile surprize. Vedem că împotriva lui Macedonski sau în apărarea sa s-au cristalizat două tabere redutabile.

         Una dintre aceste tabere, grupată în redacţia ziarului „CIULINUL”, publică   câteva atacuri cu adresă precisă împotriva lui Macedonski.

         Primul dintre ele apare în numărul din 11 august 1883 al acestei gazete, în forma unei dedicaţii, sub pseudonimul „Dună”.

                    Lui Macedonski

„ O, Macedonski, nebun stricat,

Pedant sărit, demn de legat.

De neam tătar, poate şi calmuc,

Vrednic de dispreţ şi bun de balamuc.

Lovind în Eminescu, în fruntea lui senină

Comisa-i infamie, o faptă necreştină;

Lovind fără ruşine un biet nenorocit,

De toată lumea meriţi a fi despreţuit”

Atacurile se continuă şi în numărul din 18 august 1883, cu următoarea „ANTI-EPIGRAMĂ”, semnată cu pseudonimul „ EU”[7]

                            „ Prin faimoasa-i epigramă

            Un poet…..cel mai vestit,

             Crede a-şi fi făcut reclamă

             Cum că el nu e smintit.

             Dar când toată lumea-l vede

             Că deja este năuc

            Spuneţi, oare, nu va crede,

             Când va fi în Balamuc

             Că şi el, chiar el e un ….

                                                Nebun ? „[8]   

       Se observă că autorul  Anti-Epigramei foloseşte aceleaşi cuvinte cheie din epigrama de pomină: „poet”, „smintit”, „năuc”, „balamuc”, „nebun”, ceea ce înseamnă că ideile epigramei blamate au fost „ decriptate” şi „ receptate” corect de lumea literară.

         Acest atac susţinut al „Ciulinului” la adresa  autorului „infamei” strofe se alătură potopului revărsat în presa literară pe capul lui Macedonski. În iureşul pornit de opinia publică din Bucureşti şi din întreaga ţară, Redacţia  „ Literatorului” se desolidarizează de patronul spiritual al acestei reviste, iar „ Ciulinul” nu scapă momentul de a înţepa din nou pe Macedonski (27 august 1883):

Demisiune

„ Noi, mai jos semnaţii, declarăm formal;

Cum că ne retragem, de l-acest jurnal

Cu „ Literatorul” nume botezat,

Azi de Macedonschy mânjit şi pătat.

Nu voim alături ca să stăm cu el,

Căci a probat lumii fapte de mişel.

Şi, deci ne retragem, plini de indignare,

Reprobând cu toţii proasta lui purtare”

           Comitetul de Redacţiune

          Număr din data de 27 august 1883 al „ Ciulinului” mai conţine şi alte referiri la „ epigrama” lui Macedonski, cum ar fi următorul dialog:

   

„ Intre doi literaţi:

-         Dar neruşinat şi îngust suflet mare are Macedonschy frăţioare !!

-         Mai stai să vorbeşti ! Toată lumea-i condamnă faptul.

-         Merită dispreţul.

-         Cum să nu merite când faptul comis de el se aseamînă leit cu fabula „ Leul şi Măgarul”.

-         Aşa e, Măgarul când a văzut pe Leu aproape mort, s-a dus să-i tragă o copită, ca şi Macedonschi, care cum văzu pe sărmanul Eminescu pe mâna morţii, se grăbi să-l isbească.

         Ruşine ! Ruşine !  „

                                          Dună.

         Iată o altă mostră de atac la adresa mentorului „ Literatorului”: 

„ Muciadonsky, indignat pe oameni că nu-i recunosc geniul, s-a hotărât a face o declarare motivată prin care va trâmbiţa sus şi tare că nu mai face parte din regnul omenesc.

         Aducându-i aminte de Nabuchodonosor care, după ce a ajuns în culmea măriri, a părăsit puterea şi s-a pus în rândul dobitoacelor; ilustrul cap al poesiei sociale susţine că cel mai netăgăduit semn al gloriei şi nemuririi este de a paşte iarbă.

         În curând, prin urmare, va merge să se (în)scrie în cireada de la Herăstrău, unde va urma a fi cap al poesiei bovine.

         „Literatorul” îşi va păstra formatul, schimbându-şi comitetul de redacţie.”

      În acelaşi ziar apare şi următorul anunţ:

         „ DEPEŞI TELEGRAFICE”

                ( Serviciul Agenţiei HALVA)

„ Mărcuţa: Juriul literar, compus din mai mulţi filosofi residenţi aici, a premiat epigrama d-lui Macedonsky, numindu-l în acelaşi timp şi membru de onoare al său.”

         La rândul lor, susţinătorii lui Macedonski, prezenţe notabile la

 „ Literatorul”,  au făcut front comun în jurul maestrului lor: Th. M. Stoenescu, Mircea Demetriade şi, mai ales, poetastrul Carol Scrob (1856 – 1913), „ poet şi ofiţer”.

 Intrat în conştiinţa publicului mai ales ca autor al versurilor nemuritorului vals al lui Iosif Ivanovici „ Valurile Dunării” („Barca pe valuri saltă uşor/Inima-mi bate plină de amor…”). Carol Scrob este şi autorul unei „poezii cifrate”, cu adresă la Eminescu, pe care am analizat-o în acest volum de studii.

Evident, primul care doreşte să se disculpe este chiar Al. Macedonski, însă numai ziarul „Românul” îi oferă această şansă:

„Domnule redactore, ziarul

 d-voastră s-a făcut ecoul unei afirmări și unei insulte ce și-a luat izvorul de la dl. Ventura. Nu sunt ținut să dau seama nimănui cui adresez epigrame atunci când desemnez pe adrisanți cu X.”[9]

În ceea ce priveşte reproşul pe care i-l face Gr. Ventura[10] conform căruia, în urma acestei epigrame, Macedonski este deja un om civilmente mort, poetul îi răspunde în mod inspirat:

„V. proclamă prin ziare moralmente c-am murit,

 Dar asupră-i avantajul ce-mi rămâne tot e mare,

 Din momentul ce se-afirmă şi se ştie de ori-care

 Cum că V. nici o secundă moralmente n-a trăit“.

        

         La rândul ei, revista literară patronată de Macedonski publica următoarea intervenţie, sub forma unei epigrame, semnată de Carol Scrob:

         „ D-nul Carol Scrob, văzând că până şi un domn Rusănescu, autor al unor nerozii intitulate Predilă, s-a ridicat cu pretenţiuni epigramatice spre a răspunde admirabilei Epigrame a domnului Macedonski, ce a făcut atâta zgomot, iubitul nostru poet Scrob ne trimite următoarele:

         „ Dacă până şi Predilă

              Face epigrame-n silă.

         Râzi, poet nenorocit !

         Urmăreşte-a ta menire,

         Lumea cu nepărtinire

         V-avedea cine-i smintit”[11]

                            Carol Scrob

         Polemica în jurul cazului Macedonski va continua şi în Septembrie 1883, amintind aici versurile unui autor ce semna cu pseudonimul literar A. Negrişanu:

„ Tu poete, nobil, dulce, de al soartei vânt cumplit

Ca şi floarea înspre toamnă, cugetând ai ofilit;

Lasă-ţi însă ochiul vesel să privească peste cer,

Peste spaţiu şi lume, peste viaţă şi mister,

Să fii mândru că prin valea şi murdară şi scârboasă

Unde micii la simţire iau condeiul între mâini

Şi te latre ca Predilă pe o cale glorioasă,

Treci, urmat ca vânătorul ţinând lanţul – acelor câini !”[12]

Peste câţiva ani, Macedonski readucea în discuţie chestiunea epigramei ce s-a dovedit a-i fi fatală:

„De asemenea, în cestiunea

 „ Epigramei Eminescu”, numai ca să nu par că dau înapoi, am lăsat să fiu bârfit şi spurcat aproape 25 de ani, fără să produc dovezile, cum puteam, şi cum o voi face în adnotările volumului scrierilor mele complecte ce vor apărea în curând, că zisa „ Epigramă” era scrisă şi dată la tipar înainte de înnebunirea lui Eminescu şi că, prin urmare, ea nu-l putea privi.”[13]

Murind în anul 1920, nu-şi va mai vedea visul împlinit, iar funesta epigramă îl va umbri pentru totdeauna biografia.

Pentru lămurirea acestui dramatic episod de istorie literară, găsesc de cuviinţă a reproduce în continuare, fragmentar, două texte fundamentale ale unor personalităţi care au fost apropiate de eveniment sau foarte interesate de acesta: este vorba de Cincinat Pavelescu şi de Garabet Ibrăileanu.

Amintiri Literare:

Alex. Macedonski

                                 de Cincinat Pavelescu

(fragment)

„ ……A fondat atunci revista Literatorul, foarte răspândită în toată ţara şi la care au debutat mai toţi scriitorii noştri cunoscuţi ca: Duiliu Zamfirescu, Caton Theodorian, Alex. Djuvara, fost ministru, poet, pictor şi mare orator, Teleor, Alex. Obedenaru, Traian Demetrescu, mi se pare chiar Galaction şi Arghezi. Dar revista aceasta, a cărei deviză era: control de stil, libertate de idei, şi care stârnise un adevărat curent, a dispărut în furtuna provocată de scandalul epigramei contra lui Eminescu.

Epigrama aceasta care i s-a atribuit lui Macedonski, dar care a apărut neiscălită şi a cărei paternitate maestrul nu şi-a însuşit-o niciodată, nu era nici prea răutăcioasă, nici prea spirituală. Publicarea ei a avut nenorocirea să coincidă cu izbucnirea maladiei mintale a genialului poet Eminescu.

 Cel care a dat alarma şi a pornit o campanie distrugătoare şi neomenească contra lui Macedonski a fost Grigore Ventura, boier moldovean, cunoscut polemist, autor dramatic şi literat, tatăl celebrei noastre compatriote de la Comedia Franceză din Paris, domnişoara Maria Ventura.

 Deşi epigrama apăruse ca simplu joc de redacţie pe la mijlocul unei reviste de 120 de pagini şi n-ar fi putut fi introdusă peste noapte la pagina 60 a revistei, totuşi, în timp de 12 ani, lui Alex. Macedonski nu i s-a îngăduit să publice un singur rând de apărare sau de lămurire.

 Ventura convinsese, prin violenţa campaniei sale, că Macedonski este autorul acelei impietăţi. Din fericire, moravurile acestea s-au schimbat, şi azi, în toată liniştea, putem discuta cu seninătate şi acuzaţia şi apărarea. Iată epigrama în chestiune:

      Un X, pretins poet, acum

      S-a dus pe cel mai jalnic drum.

      L-aș plânge, dacă-n balamuc

      Destinul său n-ar fi mai bun;

      Căci până ieri a fost năuc

      Și nu e azi decât nebun!

Chiar dacă epigrama ar fi aparţinut maestrului, deşi el a tăgăduit-o necontenit, încă suferinţa şi pedeapsa îndurate de el şi de familia lui au fost în disproporție cu imprudenţa sau chiar cu vinovăţia autorului.

Începând de a doua zi, toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat nici un rând de explicaţie. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat. Mizeria l-a copleşit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu mai avea mobile, nici cărţi, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă şi slăbănoagă se zărea singuratică pe la colţul stradelor laterale, inspira o milă amestecată cu spaimă, întocmai ca şi femeilor din Florenţa care strigau la vederea lui Dante: Priviţi pe acela care se întoarce din infern! Şi infernul lui Alexandru Macedonski a fost în adevăr dantesc!

Pe la începutul cunoştinţei noastre ducea o viaţă grea. Slujbă nu avea. Dna Macedonski primea, lunar, o mică subvenţie de la Eforia spitalelor civile, strămoşii ei, Ralet Slătineanu fiind dintre vechii donatori.”

La moartea lui

Alexandru Macedonski

de Garabet Ibrăileanu

„ Moartea lui Macedonski a pus din nou la ordinea zilei eterna întrebare dacă acest om a fost sau nu un mare poet. Aproape toţi cei care au scris cu acest prilej s-au încercat să-l reabiliteze ca scriitor, iar dl Karnabatt, în dorinţa de a-l reabilita şi ca om, a căutat să-l absolve de vina că a atacat pe Eminescu nebun.

Dl Karnabatt spune că Macedonski i-a mărturisit cândva că mult citata şi exploatata epigramă a scris-o fără să ştie că Eminescu e bolnav, fără intenţia de a o publica şi că a fost tipărită de Teleor fără ştirea şi învoirea autorului.

Se poate, dar e greu de crezut. În epigramă se spune că "un X pretins poet acum s-a dus pe cel mai jalnic drum; l-aş plânge, dacă-n balamuc" etc... 

          Cum? Macedonski nu aflase că Eminescu e nebun? "Drumul jalnic" pe care s-a dus "acum" pretinsul poet, "balamucul" sunt simple figuri de stil?

Şi numai o coincidenţă nefericită cu îmbolnăvirea lui Eminescu este cauza oprobriului sub care a zăcut Macedonski?

Dar, la urma urmei, nouă ni se pare că în jurul acestei epigrame s-a exagerat în toate chipurile.

Nu se poate face o vină capitală lui Macedonski că a scris-o. Artiştii de obicei sunt oameni reci şi chiar răi, mai ales invidioşi şi, din cauza invidiei, nedelicaţi. Istoria anecdotică a literaturii este plină de ciocnirile ridicole şi antipatice dintre acei care "pun steaua să zboare" şi "se îmbată de scântei din stele".

Şi atunci, de ce atâta indignare pentru epigrama lui Macedonski?

Bineînţeles, expresia invidiei lui a fost excesivă, neobişnuită.

Dar, în sfârşit, indignarea publicului a fost într-adevăr atât de mare? Atât de mare încât să explice, singură, puţina trecere pe care a avut-o poezia lui Macedonski în lumea românească?

Nu credem. Dealtmintrelea, Macedonski a avut întotdeauna o "şcoală", o sumă de partizani şi chiar admiratori, recrutaţi printre cei care aveau o psihologie asemănătoare cu a lui. Prin urmare, când a exprimat sufletul unei categorii, categoria şi l-a însuşit.

Acei care nu au găsit în poezia lui expresia sufletului lor era natural să nu vibreze la această poezie. Şi aceştia au fost enorma mulţime a intelectualilor de după 1880. Au fost cei născuţi "eminescieni" şi deveniţi mai eminescieni prin împrejurările sociale şi morale de atunci. Cum era să fie gustat şi selectat Macedonski într-o epocă care trebuia să fie "eminesciană" chiar fără Eminescu?

Mai târziu a venit epoca ţărănisto-naţionalistă: Coşbuc, Goga etc. Nici atunci Macedonski nu putea fi omul vremii.

Desigur că atacurile sale împotriva lui Eminescu (şi altor scriitori scumpi publicului românesc) au mai îndârjit opinia publică. Dar atât...

Pe de altă parte, Macedonski, cam exotic prin imitarea şi transplantarea la noi a unei poezii străine; cam factice, pentru că şi acea poezie străină, pe care o imita, era tot aşa, nefiind nici recunoscut şi încurajat, pierzând, din cauza aceasta, sentimentul contactului sufletesc cu publicul, a tot abundat în sensul său, s-a tot singularizat şi a ieşit din literatură.

Macedonski, fără îndoială, a fost cineva. Cine nu e nimic nu face şcoală, nu stârneşte pasiuni pentru sau contra. Dar i-au lipsit unele însuşiri esenţiale -- pe lângă lipsa lui de conformitate cu sufletul generaţiilor contemporane lui şi cu idealurile lor.

Macedonski, cu toate subiectele şi situaţiile pasionate din multe bucăţi în versuri şi în proză, cu toată sforţarea sa de a da o culoare strălucită stilului, a fost un scriitor abstract şi rece, între el şi realitate s-a interpus etern o pătură izolatoare. El a fost lipsit cu totul de acel realism, de acea posibilitate de contact imediat al sufletului cu lucrurile, fără care nu există literatură  nici clasică, nici romantică, nici simbolistă.

Avea arta, avea ştiinţa artei, avea, şi mai mult, cultul pentru artă, dar era lipsit de substanţă. Se zice că era „causeur” minunat, că răspândea cu profuziune idei despre artă, că încânta şi subjuga pe ucenici ca mai toţi scriitorii abstracţi, lipsiţi de puterea de creaţie, ca toţi şefii de cenacluri, ca toţi iniţiatorii de curente noi minoritare.

Dar în lumea noastră  a noastră, şi nu numai a noastră, în care toţi ceilalţi urmăresc cu tenacitate şi dibăcie folosul material, un om care a căutat imagini şi rime cincizeci de ani în şir, un om care şi-a pierdut vremea iniţiind în misterele artei câteva generaţii de "efebi", ca mai apoi să-l părăsească, devenind practici, pe când el rămânea să predice altora, un asemenea om merită nu numai toată stima, dar într-o privinţă, şi toată admiraţia noastră.

Căci nu se pot arăta multe exemple spiritului asupra materiei, ca întreaga viaţă a acestui om.”

                                                              

DAN TOMA DULCIU

---

[1]  

„Un X… pretins poet-acum

S-a dus pe cel mai jalnic drum…

L-aș plânge dacă-n balamuc

Destinul lui n-ar fi mai bun,

Căci până ieri a fost năuc

Și nu e azi decât nebun.”

 Este publicată în „ Literatorul”, IV, 7 iulie 1883, p. 413

[2]  „ O dată şi bine” ( „Literatorul”, VII, 1, 1886, p. 286 – 288);  ); „ Cestiunea Eminescu” ( „Literatorul”, XIV, 6-15 nov. 1892, p.14-15);„Sfârşitul unei legende. Răspunsul domnului Haşdeu: Cestiunea Eminescu”

( „Literatorul”, XIV, 7, 15 decembrie 1892, p. 3-6).

[3]  „ Mişcarea literară în cei din urmă 10 ani (1868 – 1878)”

[4]    „Această poezie, fără nici un sens ca fond, monstruoasă ca limbă şi formă, a fost scrisă înadins, spre a arăta cum Eminescu şi-a bătut joc de vers, de limbă şi de idei", afirmă Macedonski  în nota de subsol a acestie poezii.

[5]   „ Buletin politic”, în „ Literatorul” XI, 2 1890, p.30; idem, 3, 1890, p.40-41.

[6]  „ Cuvântare rostită cu ocasiunea unei serate pentru copii lui Jiquidi”, „ Literatorul” XX, 7, 19 iunie  1899, p. 4

[7]  „Dicţionarul…” lui M. Straje indică sub pseudonimul

„ EU” numele lui Ştefan Vellescu, respectiv Alexandru Vlahuţă.

[8]  „ Ciulinul”, 18 august 1883.

[9]  „ Românul”, 9 august 1883.

[10] „Exista fapte care-l ucid pe cel care le comite. Pentru mine, d. Macedonski este un om moralmente mort, si n-am sa imit conduita sa faţă de Eminescu, lovindu-l când e la pamânt. Requiescat in pace!“.

[11]  „ Literatorul”, IV, 8, august, 1883, p. 493

[12]  „ Literatorul”, IV, 9, septembrie, 1883, p. 538 - 539

[13]   „ Literatorul”, XXVI, 25, duminică 17 februarie 1919, p. 7-8