DAN TOMA DULCIU
Faimoasele
şi fatidicele 6 rânduri, cunoscute sub numele de Epigrama Eminescu [1],
anoste ca realizare poetică şi inoportune în contextul dramei existenţiale
trăite de Eminescu, au declanşat o furtună de o violenţă nemaiîntâlnită până
atunci în presa românească.
Poziţia autorului acestei nefericite producţiuni literare a
fost una de frondă scorţoasă şi băţoasă, de nerecunoaştere în primă fază a ignobilului
gest inamical la adresa lui Eminescu, apoi de nuanţare a unei voalate vinovăţii,
însoţită de o deslușire tardivă a împrejurărilor accidentale în care s-a produs
evenimentul. Macedonski explică în repetate rânduri modul în care o coincidenţă reprobabilă i-a pecetluit
destinul, dar nu reuşeşte să convingă opinia publică şi nici să înlăture
anatema ce îl va însoţi până la moarte, aruncată asupra biografiei sale.
Argumentele
sale au fost enunţate în articolele din „ Literatorul” [2], şi,
„sine ira et studio” ar trebui avute azi în vedere.
Trebuie
să mai adăugăm un argument notabil. La începutul carierei sale publicistice,
Macedonski nu l-a detestat pe Eminescu, ca scriitor, şi nici ca om, aşa cum
s-ar presupune, la prima vedere.
Astfel, într-o Conferinţă
publică, ţinută de Macedonski la Ateneul Român, la 10 martie 1878 [3],
acesta afirmă răspicat: „ Eminescu nu trebuie uitat, fiindcă între
feluritele poezii, a înavuţit literatura cu Epigonii, poezie care va rămânea.”
Însă,
după execuţia publică, realizată de către inamicii „Literatorului”, în vara anului 1883,
Al. Macedonski se complace într-un antieminescianism veninos şi ranchiunos,
publicând în anul 1894, în
„ Independentul
Literar”, parodia
„ Pe ţărm de baltă. Poezie în genul lui
Eminescu” unde, conform lui Alexandru Melian, poziţia lui denigratoare la
adresa lui Eminescu „ este exprimată făţiş” [4].
,,Pe balta lucie răsare / Gălbuie, luna
/ Cu braţ o strâng la subsuoară / Căci ea mi-i zâna. // Dintre liane
rânduri-rânduri / Foşnesc dulci glasuri, / Aşa pe mintea mea pun gânduri /
Domoale pasuri. // Voesc s-o strâng de veci în braţă / Şi sânu-i moale /
Să-nsufleţesc de-o nouă viaţă / La foc de stele. // Să nu ne ştie decât numa /
Liane'nalte / Şi-n dragoste să schimbăm gluma. / De veci incalte. // Pe balta
lucie răsare / Gălbuie, luna / Şi eu o duc de subsuoară Într-una'ntr-una // Oh!
Kama-Deva, Kama-Deva / Băet de Indii / Femeea e şi-a fost tot Eva / În zori şi
chindii".
În pofida evidenţei, şi
într-o gravă eroare de apreciere a ierarhiilor, Macedonski afirmă: „ Că nu
recunosc în Eminescu un poet nu este o infamie. Infamie este ca toate să se
azvârle asupra unui singur om..”.
Vedem,
aşadar, că Macedonski pune toată vina pe seama presei: „ presa, în general,
s-a arătat totdeauna faţă cu mine veninoasă şi arbitrară. Acestei atitudini
datoresc stabilirea legendei unei epigrame pe care confraţii mei au dedicat-o
şi aplicat-o din propria lor autoritate, iar nu eu, răposatului Eminescu…. Şi
tot din această cauză, din vreme în vreme, se reînnoiesc asupra mea injurii
triviale”. [5] Şi, pe aceeaşi linie de
justificare a vinovăţiei sale, Macedonski afirmă: „ Dacă am adresat sau nu
acea epigramă cuiva, aceasta mă priveşte numai pe mine. Destul că nu se află în
fruntea ei numele nimănui. Sistema inchizitorială de cercetare a intenţiunii
este, în secolul al XIX-lea, ridicolă.
Dar puteam să o adresez chiar răposatului Eminescu.”
Aici,
desigur, Macedonski se contrazice: ba nu a are nici un amestec, ba spune că ar
fi putut chiar el să o adreseze împotriva lui Eminescu !
Privind
în jurul său, Macedonski găseşte vinovaţii: „ D. Ventura fu cel care porni
furtuna, fără să mă întrebe dacă epigrama era sau nu adresată prietenului lui.
El a publicat o scrisoare prin mai multe ziare. În ea, numea actul meu o
infamie. Mă crezui dator să îi răspund dar întâmpinării mele i se refuză
ospitalitatea ziaristică.”
Cu alte cuvinte, potrivit autorul epigramei
anti Eminescu, presa este aceea care, „din propria ei autoritate” a
stabilit că epigrama este îndreptată împotriva lui Eminescu.
Este
interesant de amintit şi clasamentul inamicilor personali, identificaţi de
Macedonski în articolul „ O dată şi bine”:
1. T. Maiorescu, denumit şi
„ omul scandal”
2. Gr. Ventura
3. Al. Vlahuţă
4. C. Mille
5. Barbu Ştefănescu Delavrancea
6. V. Rusănescu
7. Anton C. Bacalbaşa
8. L. Cazzavilan
9. Miron Pompiliu
Toţi aceştia
reprezintă căpeteniile literaturii
româneşti de astăzi
„ formând contra mea faimoasa
cabală, cunoscută sub rubrica „ Epigrama lui Eminescu” .
Ulterior,
numeroşilor săi adversari stâlpul simbolismului românesc le reproşează, pe bune
dreptate, un adevăr evident:
„
Eminescu a avut un cerc de admiratori, dintre cei culţi şi dintre cei mai
avuţi; acest cerc şi-a făcut un cal de bătaie din Eminescu, după moartea lui.
Dar în viaţă i-a refuzat înseşi cele mai elementare şi mai esenţiale trebuinţe
ale existenţei.”[6]
Dacă
are a-i reproşa ceva confratelui său de la „ Timpul” este atitudinea lui
Eminescu exprimată în calitate de ziarist: „ pe la anul 1882 înflorea în
Bucureşti grosolănia de injurii a ziarului „ Timpul”. Eminescu, fără să-i fi
făcut eu un rău nu scăpa nici un prilej să nu mă ultragieze…. Doi ani
consecutiv Eminescu mă izbi sub propria semnătură, întrebuinţând şi calomnia şi
invectivele. Nici familia mea nu a fost respectată.”
(vezi „Sfârşitul unei legende.
Răspunsul d-lui Haşdeu. Cestiunea Eminescu”).
O
analiză a presei apărute la Bucureşti, imediat după tipărirea mult citatei
epigrame a lui Macedonski, ne dezvăluie câteva veritabile surprize. Vedem că
împotriva lui Macedonski sau în apărarea sa s-au cristalizat două tabere
redutabile.
Una
dintre aceste tabere, grupată în redacţia ziarului „CIULINUL”,
publică câteva atacuri cu adresă
precisă împotriva lui Macedonski.
Primul
dintre ele apare în numărul din 11 august 1883 al acestei gazete, în forma unei
dedicaţii, sub pseudonimul „Dună”.
Lui Macedonski
„ O, Macedonski, nebun stricat,
Pedant sărit, demn de legat.
De neam tătar, poate şi calmuc,
Vrednic de dispreţ şi bun de balamuc.
Lovind în
Eminescu, în fruntea lui senină
Comisa-i infamie, o faptă necreştină;
Lovind fără ruşine un biet nenorocit,
De toată lumea meriţi a fi
despreţuit”
Atacurile se continuă şi
în numărul din 18 august 1883, cu următoarea „ANTI-EPIGRAMĂ”, semnată cu
pseudonimul „ EU”[7]
„
Prin faimoasa-i epigramă
Un poet…..cel mai vestit,
Crede a-şi fi făcut reclamă
Cum că el nu e smintit.
Dar când toată lumea-l vede
Că deja este năuc
Spuneţi, oare, nu va crede,
Când va fi în Balamuc
Că şi el, chiar el e un ….
Nebun ? „[8]
Se observă că autorul Anti-Epigramei foloseşte aceleaşi
cuvinte cheie din epigrama de pomină: „poet”, „smintit”, „năuc”, „balamuc”,
„nebun”, ceea ce înseamnă că ideile epigramei blamate au fost „ decriptate” şi
„ receptate” corect de lumea literară.
Acest atac susţinut al „Ciulinului” la
adresa autorului „infamei” strofe
se alătură potopului revărsat în presa literară pe capul lui Macedonski. În
iureşul pornit de opinia publică din Bucureşti şi din întreaga ţară,
Redacţia „ Literatorului” se
desolidarizează de patronul spiritual al acestei reviste, iar „ Ciulinul”
nu scapă momentul de a înţepa din nou pe Macedonski (27 august 1883):
Demisiune
„ Noi, mai jos semnaţii, declarăm formal;
Cum că ne retragem, de
l-acest jurnal
Cu „ Literatorul” nume botezat,
Azi de Macedonschy mânjit şi pătat.
Nu voim alături ca să stăm cu el,
Căci a probat lumii fapte de mişel.
Şi, deci ne retragem, plini de indignare,
Reprobând cu toţii proasta lui purtare”
Comitetul de
Redacţiune
Număr din data de 27 august 1883 al „ Ciulinului”
mai conţine şi alte referiri la „ epigrama” lui Macedonski, cum ar fi
următorul dialog:
„ Intre doi literaţi:
-
Dar neruşinat şi îngust suflet mare are Macedonschy frăţioare !!
-
Mai stai să vorbeşti ! Toată lumea-i condamnă faptul.
-
Merită dispreţul.
-
Cum să nu merite când faptul comis de el se aseamînă leit cu fabula „
Leul şi Măgarul”.
-
Aşa e, Măgarul când a văzut pe Leu aproape mort, s-a dus să-i tragă o
copită, ca şi Macedonschi, care cum văzu pe sărmanul Eminescu pe mâna morţii,
se grăbi să-l isbească.
Ruşine ! Ruşine ! „
Dună.
Iată o
altă mostră de atac la adresa mentorului „ Literatorului”:
„ Muciadonsky,
indignat pe oameni că nu-i recunosc geniul, s-a hotărât a face o declarare
motivată prin care va trâmbiţa sus şi tare că nu mai face parte din regnul
omenesc.
Aducându-i
aminte de Nabuchodonosor care, după ce a ajuns în culmea măriri, a părăsit
puterea şi s-a pus în rândul dobitoacelor; ilustrul cap al poesiei sociale
susţine că cel mai netăgăduit semn al gloriei şi nemuririi este de a paşte
iarbă.
În
curând, prin urmare, va merge să se (în)scrie în cireada de la Herăstrău, unde
va urma a fi cap al poesiei bovine.
„Literatorul”
îşi va păstra formatul, schimbându-şi comitetul de redacţie.”
În acelaşi ziar apare şi următorul anunţ:
„
DEPEŞI TELEGRAFICE”
( Serviciul Agenţiei HALVA)
„ Mărcuţa: Juriul
literar, compus
din mai mulţi filosofi residenţi aici, a premiat epigrama d-lui
Macedonsky, numindu-l în acelaşi timp şi membru de onoare al său.”
La
rândul lor, susţinătorii lui Macedonski, prezenţe notabile la
„ Literatorul”, au făcut front comun în jurul maestrului lor:
Th. M. Stoenescu, Mircea Demetriade şi, mai ales, poetastrul Carol Scrob (1856
– 1913), „ poet şi ofiţer”.
Intrat în conştiinţa publicului mai ales ca
autor al versurilor nemuritorului vals al lui Iosif Ivanovici „ Valurile
Dunării” („Barca pe valuri saltă uşor/Inima-mi bate plină de amor…”).
Carol Scrob este şi autorul unei „poezii cifrate”, cu adresă la
Eminescu, pe care am analizat-o în acest volum de studii.
Evident,
primul care doreşte să se disculpe este chiar Al. Macedonski, însă numai ziarul
„Românul” îi oferă această şansă:
„Domnule redactore,
ziarul
d-voastră s-a făcut ecoul unei afirmări și
unei insulte ce și-a luat izvorul de la dl. Ventura. Nu sunt ținut să dau seama
nimănui cui adresez epigrame atunci când desemnez pe adrisanți cu X.”[9]
În ceea ce priveşte
reproşul pe care i-l face Gr. Ventura[10] conform
căruia, în urma acestei epigrame, Macedonski este deja un om civilmente mort,
poetul îi răspunde în mod inspirat:
„V. proclamă prin ziare moralmente c-am murit,
Dar asupră-i avantajul
ce-mi rămâne tot e mare,
Din momentul ce
se-afirmă şi se ştie de ori-care
Cum că V. nici o
secundă moralmente n-a trăit“.
La
rândul ei, revista literară patronată de Macedonski publica următoarea
intervenţie, sub forma unei epigrame, semnată de Carol Scrob:
„
D-nul Carol Scrob, văzând că până şi un domn Rusănescu, autor al unor
nerozii intitulate Predilă, s-a ridicat cu pretenţiuni epigramatice spre a
răspunde admirabilei Epigrame a domnului Macedonski, ce a făcut atâta zgomot,
iubitul nostru poet Scrob ne trimite următoarele:
„
Dacă până şi Predilă
Face epigrame-n silă.
Râzi,
poet nenorocit !
Urmăreşte-a
ta menire,
Lumea
cu nepărtinire
V-avedea
cine-i smintit”[11]
Carol
Scrob
Polemica
în jurul cazului Macedonski va continua şi în Septembrie 1883, amintind aici
versurile unui autor ce semna cu pseudonimul literar A. Negrişanu:
„ Tu poete, nobil, dulce, de al soartei vânt cumplit
Ca şi floarea înspre toamnă, cugetând ai ofilit;
Lasă-ţi însă ochiul vesel să privească peste cer,
Peste spaţiu şi lume, peste viaţă şi mister,
Să fii mândru că prin valea şi murdară şi scârboasă
Unde micii la simţire iau condeiul între mâini
Şi te latre ca Predilă pe o cale glorioasă,
Treci, urmat ca vânătorul ţinând lanţul – acelor câini !”[12]
Peste câţiva ani,
Macedonski readucea în discuţie chestiunea epigramei ce s-a dovedit a-i fi
fatală:
„De asemenea, în
cestiunea
„ Epigramei Eminescu”, numai ca să nu par că
dau înapoi, am lăsat să fiu bârfit şi spurcat aproape 25 de ani, fără să produc
dovezile, cum puteam, şi cum o voi face în adnotările volumului scrierilor mele
complecte ce vor apărea în curând, că zisa „ Epigramă” era scrisă şi dată la
tipar înainte de înnebunirea lui Eminescu şi că, prin urmare, ea nu-l putea
privi.”[13]
Murind în anul 1920,
nu-şi va mai vedea visul împlinit, iar funesta epigramă îl va umbri pentru
totdeauna biografia.
Pentru lămurirea acestui
dramatic episod de istorie literară, găsesc de cuviinţă a reproduce în
continuare, fragmentar, două texte fundamentale ale unor personalităţi care au
fost apropiate de eveniment sau foarte interesate de acesta: este vorba de
Cincinat Pavelescu şi de Garabet Ibrăileanu.
Amintiri Literare:
Alex. Macedonski
de Cincinat
Pavelescu
(fragment)
„ ……A fondat atunci
revista Literatorul, foarte răspândită în toată ţara şi la care au debutat mai
toţi scriitorii noştri cunoscuţi ca: Duiliu Zamfirescu, Caton Theodorian, Alex.
Djuvara, fost ministru, poet, pictor şi mare orator, Teleor, Alex. Obedenaru, Traian
Demetrescu, mi se pare chiar Galaction şi Arghezi. Dar revista aceasta, a cărei
deviză era: control de stil, libertate de idei, şi care stârnise un adevărat
curent, a dispărut în furtuna provocată de scandalul epigramei contra lui
Eminescu.
Epigrama aceasta care
i s-a atribuit lui Macedonski, dar care a apărut neiscălită şi a cărei
paternitate maestrul nu şi-a însuşit-o niciodată, nu era nici prea răutăcioasă,
nici prea spirituală. Publicarea ei a avut nenorocirea să coincidă cu
izbucnirea maladiei mintale a genialului poet Eminescu.
Cel care a dat alarma şi a pornit o campanie
distrugătoare şi neomenească contra lui Macedonski a fost Grigore Ventura, boier moldovean,
cunoscut polemist, autor dramatic şi literat, tatăl celebrei noastre
compatriote de la Comedia Franceză din Paris, domnişoara Maria Ventura.
Deşi epigrama apăruse ca simplu joc de
redacţie pe la mijlocul unei reviste de 120 de pagini şi n-ar fi putut fi
introdusă peste noapte la pagina 60 a revistei, totuşi, în timp de 12 ani, lui
Alex. Macedonski nu i s-a îngăduit să publice un singur rând de apărare sau de
lămurire.
Ventura convinsese, prin violenţa campaniei
sale, că Macedonski este autorul acelei impietăţi. Din fericire, moravurile
acestea s-au schimbat, şi azi, în toată liniştea, putem discuta cu seninătate
şi acuzaţia şi apărarea. Iată epigrama în chestiune:
Un X, pretins poet, acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum.
L-aș plânge, dacă-n balamuc
Destinul său n-ar fi mai bun;
Căci până ieri a fost năuc
Și nu e azi decât nebun!
Chiar dacă epigrama ar
fi aparţinut maestrului, deşi el a tăgăduit-o necontenit, încă suferinţa şi pedeapsa
îndurate de el şi de familia lui au fost în disproporție cu imprudenţa sau
chiar cu vinovăţia autorului.
Începând de a doua zi,
toate numerele revistei i s-au înapoiat pline de insulte. Nu i s-a publicat
nici un rând de explicaţie. Prietenii l-au părăsit. Colaboratorii au emigrat.
Mizeria l-a copleşit. Ani de zile a trăit în lipsurile cele mai groaznice. Nu
mai avea mobile, nici cărţi, nici haine, nici servitori. Când năluca lui palidă
şi slăbănoagă se zărea singuratică pe la colţul stradelor laterale, inspira o
milă amestecată cu spaimă, întocmai ca şi femeilor din Florenţa care strigau la
vederea lui Dante: Priviţi pe acela care se întoarce din infern! Şi infernul
lui Alexandru Macedonski a fost în adevăr dantesc!
Pe la începutul
cunoştinţei noastre ducea o viaţă grea. Slujbă nu avea. Dna Macedonski primea,
lunar, o mică subvenţie de la Eforia spitalelor civile, strămoşii ei, Ralet
Slătineanu fiind dintre vechii donatori.”
La moartea lui
Alexandru Macedonski
de
Garabet Ibrăileanu
„ Moartea lui
Macedonski a pus din nou la ordinea zilei eterna întrebare dacă acest om a fost
sau nu un mare poet. Aproape toţi cei care au scris cu acest prilej s-au
încercat să-l reabiliteze ca scriitor, iar dl Karnabatt, în dorinţa de a-l
reabilita şi ca om, a căutat să-l absolve de vina că a atacat pe Eminescu
nebun.
Dl Karnabatt spune că
Macedonski i-a mărturisit cândva că mult citata şi exploatata epigramă a
scris-o fără să ştie că Eminescu e bolnav, fără intenţia de a o publica şi că a
fost tipărită de Teleor fără ştirea şi învoirea autorului.
Se poate, dar e greu
de crezut. În epigramă se spune că "un X pretins poet acum s-a dus pe cel mai
jalnic drum; l-aş plânge, dacă-n balamuc" etc...
Cum? Macedonski nu aflase că Eminescu
e nebun? "Drumul jalnic" pe care s-a dus "acum" pretinsul poet,
"balamucul" sunt simple figuri de stil?
Şi numai o coincidenţă
nefericită cu îmbolnăvirea lui Eminescu este cauza oprobriului sub care a zăcut
Macedonski?
Dar, la urma urmei,
nouă ni se pare că în jurul acestei epigrame s-a exagerat în toate chipurile.
Nu se poate face o
vină capitală lui Macedonski că a scris-o. Artiştii de obicei sunt oameni reci
şi chiar răi, mai ales invidioşi şi, din cauza invidiei, nedelicaţi. Istoria
anecdotică a literaturii este plină de ciocnirile ridicole şi antipatice dintre
acei care "pun steaua să zboare" şi "se îmbată de scântei din
stele".
Şi atunci, de ce atâta
indignare pentru epigrama lui Macedonski?
Bineînţeles, expresia invidiei lui a
fost excesivă, neobişnuită.
Dar, în sfârşit,
indignarea publicului a fost într-adevăr atât de mare? Atât de mare încât să
explice, singură, puţina trecere pe care a avut-o poezia lui Macedonski în
lumea românească?
Nu credem.
Dealtmintrelea, Macedonski a avut întotdeauna o "şcoală", o sumă de
partizani şi chiar admiratori, recrutaţi printre cei care aveau o psihologie
asemănătoare cu a lui. Prin urmare, când a exprimat sufletul unei categorii,
categoria şi l-a însuşit.
Acei care nu au găsit
în poezia lui expresia sufletului lor era natural să nu vibreze la această
poezie. Şi aceştia au fost enorma mulţime a intelectualilor de după 1880. Au
fost cei născuţi "eminescieni" şi deveniţi mai eminescieni prin
împrejurările sociale şi morale de atunci. Cum era să fie gustat şi selectat
Macedonski într-o epocă care trebuia să fie "eminesciană" chiar fără
Eminescu?
Mai târziu a venit
epoca ţărănisto-naţionalistă: Coşbuc, Goga etc. Nici atunci Macedonski nu putea
fi omul vremii.
Desigur că atacurile
sale împotriva lui Eminescu (şi altor scriitori scumpi publicului românesc) au
mai îndârjit opinia publică. Dar atât...
Pe de altă parte,
Macedonski, cam exotic prin imitarea şi transplantarea la noi a unei poezii
străine; cam factice, pentru că şi acea poezie străină, pe care o imita, era
tot aşa, nefiind nici recunoscut şi încurajat, pierzând, din cauza aceasta, sentimentul contactului sufletesc
cu publicul, a tot abundat în sensul său, s-a tot singularizat şi a ieşit din
literatură.
Macedonski, fără
îndoială, a fost cineva. Cine nu e nimic nu face şcoală, nu stârneşte pasiuni
pentru sau contra. Dar i-au lipsit unele însuşiri esenţiale -- pe lângă lipsa
lui de conformitate cu sufletul generaţiilor contemporane lui şi cu idealurile
lor.
Macedonski,
cu toate subiectele şi situaţiile pasionate din multe bucăţi în versuri şi în
proză, cu toată sforţarea sa de a da o culoare strălucită stilului, a fost un
scriitor abstract şi rece, între el şi realitate s-a interpus etern o pătură
izolatoare. El a fost lipsit cu totul de acel realism, de acea posibilitate de
contact imediat al sufletului cu lucrurile, fără care nu există literatură nici clasică, nici romantică, nici
simbolistă.
Avea arta, avea
ştiinţa artei, avea, şi mai mult, cultul pentru artă, dar era lipsit de
substanţă. Se zice că era „causeur” minunat, că răspândea cu profuziune idei
despre artă, că încânta şi subjuga pe ucenici ca mai toţi scriitorii abstracţi,
lipsiţi de puterea de creaţie, ca toţi şefii de cenacluri, ca toţi iniţiatorii
de curente noi minoritare.
Dar în lumea
noastră a noastră, şi nu numai a
noastră, în care toţi ceilalţi urmăresc cu tenacitate şi dibăcie folosul
material, un om care a căutat imagini şi rime cincizeci de ani în şir, un om
care şi-a pierdut vremea iniţiind în misterele artei câteva generaţii de
"efebi", ca mai apoi să-l părăsească, devenind practici, pe când el
rămânea să predice altora, un asemenea om merită nu numai toată stima, dar
într-o privinţă, şi toată admiraţia noastră.
Căci nu se pot arăta
multe exemple spiritului asupra materiei, ca întreaga viaţă a acestui om.”
DAN TOMA DULCIU
„Un X… pretins poet-acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum…
L-aș plânge dacă-n balamuc
Destinul lui n-ar fi mai bun,
Căci până ieri a fost năuc
Și nu e azi decât nebun.”
Este publicată
în „ Literatorul”, IV, 7 iulie 1883, p. 413
[2] „ O dată şi bine” ( „Literatorul”,
VII, 1, 1886, p. 286 – 288); ); „
Cestiunea Eminescu” ( „Literatorul”, XIV, 6-15 nov. 1892, p.14-15);„Sfârşitul
unei legende. Răspunsul domnului Haşdeu: Cestiunea Eminescu”
( „Literatorul”,
XIV, 7, 15 decembrie 1892, p. 3-6).
[3] „ Mişcarea literară în cei din urmă 10 ani
(1868 – 1878)”
[4] „Această poezie, fără nici un sens ca
fond, monstruoasă ca limbă şi formă, a fost scrisă înadins, spre a arăta cum
Eminescu şi-a bătut joc de vers, de limbă şi de idei", afirmă
Macedonski în nota de subsol a acestie
poezii.
[5] „ Buletin politic”, în „
Literatorul” XI, 2 1890, p.30; idem, 3, 1890, p.40-41.
[6] „ Cuvântare rostită cu ocasiunea unei
serate pentru copii lui Jiquidi”, „ Literatorul” XX, 7, 19
iunie 1899, p. 4
[7] „Dicţionarul…” lui M. Straje indică
sub pseudonimul
„ EU” numele lui Ştefan Vellescu, respectiv
Alexandru Vlahuţă.
[8] „ Ciulinul”, 18 august 1883.
[9] „ Românul”, 9 august 1883.
[10] „Exista fapte care-l ucid
pe cel care le comite. Pentru mine, d. Macedonski este un om moralmente mort,
si n-am sa imit conduita sa faţă de Eminescu, lovindu-l când e la pamânt.
Requiescat in pace!“.
[11] „ Literatorul”, IV, 8, august, 1883,
p. 493
[12] „ Literatorul”, IV, 9, septembrie,
1883, p. 538 - 539
[13] „ Literatorul”, XXVI, 25, duminică 17
februarie 1919, p. 7-8
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu