1. Eminescu – slujitor al şcolii
Motto:
“ În totalitatea spirituală a lui Eminescu trebuie să
privim o potenţă naţională.” (G.Bogdan Duică).
Simbol
al unei existenţe zbuciumate, marcate de
chinurile suferinţei, iubirii şi destinului tragic, Eminescu este un astru
nepieritor pe firmamentul spiritualităţii acestui neam.
Considerat unul dintre cei mai importanţi romantici ai secolului
al XIX-lea, Mihai Eminescu a intrat în conştiinţa publică drept cel mai mare
poet al românilor. Opera sa, acoperind o vastă şi variată arie de creaţie,
include: poezie, teatru, proză fantastică, ziaristică, filosofie, fizică, ştiinţe sociale şi chiar domeniul
matematicii.
Revenit în ţară în anul 1874, după ce renunţă
la studiile doctorale, pe care Maiorescu şi Junimea i le cereau ca o condiţie
pentru ocuparea unei catedre universitare la Iaşi, Eminescu se va angaja ca
profesor suplinitor la “Institutul
Academic”, un liceu particular pentru fiii celor înstăriţi, aflat pe strada
Muzelor. Aici îl va înlocui pe Samson Bodnărescu la cursul de germană şi pe
A.D. Xenopol la cursul de logică. Detestând mediocritatea, dând dovadă de
exigenţă şi corectitudine, Poetul acordă note mici elevilor slabi la învăţătură
sau leneşi, lucru deloc agreat de aceştia, dar mai ales de către conducerea
şcolii, care îl concediază pe tînărul mult prea corect profesor.
În
toamna anului 1874, el ia parte în juriul de concurs pentru ocuparea catedrelor vacante la Liceul
din Botoşani, iar la începutul anului următor este convocat ca observator la
examenele elevilor Şcolii Normale
“ Vasile Lupu”
din Iaşi.
După
aceste prime contacte cu universul şcolii, Eminescu îşi continuă cariera în
învăţământ, ocupând funcţia de revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui (
1 iulie 1875 – 4 iunie 1876).
Pasionat de
domeniul didactic, Eminescu reuşeşte să cunoască în detaliu situaţia
şcolii acelor timpuri: se implică în analiza manualelor şcolare, observă minusurile metodelor de predare,
deplânge salariile de mizerie ale dascălilor, constată lipsa de localuri de
şcoală sau starea precară a celor existente, este exasperat de frecvenţa
scăzută a elevilor din mediul rural, organizează cursuri de pregătire pentru
învăţători ori ia parte la examenele şcolare.
Deranjând
pe mai marii întru ale politicii, Eminescu este forţat să abandoneze funcţia de
revizor, urmând a se angaja, pentru o leafă de mizerie, în postul de
administrator, redactor şi corector la “
Curierul de Iassi”,
la “ foaia vitelor de
pripas”, cum o descrie cu ironie amară poetul. În acest pseudo-Monitor
Oficial al Moldovei, Eminescu continuă să acorde aceeaşi atenţie situaţiei
din învăţământ. Amintindu-şi de vremurile revizoratului său (“Eminescule,
poete/ Umblai în cabriolete/Luni întregi, din sat în sat/Şcolile de inspectat…”
(I. Negruzzi, “Amintiri
din Junimea”, Bucureşti, 1938, p.238), el inserează un ciclu de articole
dedicate problematicii pedagogice, cît şi situaţiei şcolii.
Deşi ocupa postul de director al Bibliotecii
Centrale din Iaşi, el plănuia să editeze, împreună cu Miron Pompiliu, o
antologie didactică, adunând şi traducând diverse materiale. Această carte de
citire a rămas doar un proiect frumos, nefinalizat. În aceeaşi perioadă, el
este inclus în comisia pentru cercetarea cărţilor didactice din Iaşi, redactând
un raport favorabil Abecedarului intitulat “ Metodă nouă de scriere
şi citire”, redactat de institutorii Ion Creangă, C. Grigorescu ş.a.
Venind
la Bucureşti, în calitate de redactor la
“Timpul”, învăţământul şi problemele şcolii vor figura printre
subiectele favorite ale Poetului. Dar glasul său răsuna în pustiu. Obosit şi
dezgustat peste măsură de vicisitudinile muncii de jurnalist, Eminescu îşi exprima într-o scrisoare datată 31 mai
1882 dorinţa de a ocupa un post de profesor la Iaşi. Dorinţa i se va îndeplini atunci când, după nefericitul episod al internării sale în
spitale de psihiatrie (1883-1884), Eminescu are ocazia de a funcţiona ca
suplinitor la “Şcoala Comercială din Iaşi”.
Din
păcate, aici “deşi voia să predea istoria, lui Eminescu i se propune o altă
catedră, unde să predea geografia şi statistica, obiect care are
inconvenientele că nici cărţi nu există pentru studiere lui” ( C. Narly, “Un
muzeu Eminescu la Seminarul Universităţii
din Iaşi”, 1925).
2.
Opiniile lui Eminescu despre şcoală şi învăţământ.
Examinând
situaţia din învăţământ, Eminescu face o serie de constatări amare, mai ales în
ceea ce priveşte modul în care este văzută şcoala în mediul rural:
“Dar cum este ea tratată?
Obligativitatea învăţământului e o iluzie. Leafa învăţătorului e adesea egală
cu a unui vătăşel, întreţinerea localului proastă, pe când alături cu mizeria
din şcoli trăieşte o clasă de scribi netrebnici, sub formă de primari, ajutori
de primari, notari, ajutori de notari, secretari, perceptori, ajutori de
perceptori etc, care sunt organe de apăsare şi de şicană în comună şi care nu
aduc bunei-stări a ţăranului nici atîta folos cîtu-i negru sub unghie. De aceea
vă rog cu ocazia bugetelor comunelor rurale să se şteargă cel puţin
prisositoriul ajutor de notar, iar salariul acestora să se treacă pe seama
învăţătorului, singurul de la care clasa ţărănească va avea de folos
( B.A.R. mss 2264, f 406-407).
În
consecinţă, Eminescu creionează perspectiva de îmbunătăţire a învăţământului în
România în tonuri pesimiste:
“
Şcoala va fi bună, când popa va fi bun, darea mică, subprefecţii oameni care să
ştie administraţie, finanţe şi economie politică, învăţătorii pedagogi, pe când adică va
fi şi şcoala şcoală, statul stat şi omul bun, precum e în toată lumea, iar nu
cum e la noi, adică ca la nimeni, unde găseşti în cercurile cele mai înalte
oameni ce trăiesc în vecinică duşmănie cu gramatica, necum cu alte cunoştinţe
sau cu dreapta judecată…” ( B.A.R. mss.
2264, f.213 şi 213 v.).
În
consecinţă, acesta subliniază faptul că îmbunătăţirea procesului de învăţământ
depinde mai ales de metodele de predare şi de adecvarea acestora la nivelul de
înţelegere al copiilor.
„ Sistemul
instrucţiei noastre, neîntemeindu-se pe priceperea obiectelor predate, ci pe
memorarea de regule abstracte şi de cuvinte, copilul nu are niciodată acel
repaus al creierului, care consistă tocmai în întrebuinţarea sau simultană şi consecutivă, pe rând, a
facultăţilor. Cine voieşte să înveţe mult, trebuie să înveţe multe, precum cel
ce voieşte să mînînce mult, trebuie să mînînce multe, de toate. Partea lexicală
a limbilor, limbile înşile au a face mai mult cu memoria; acolo ea va fi şi
trebuie înhămată. Dar mîntuind cu lecţia de limbă, el trebuie să exercite altă
facultate şi pe cealaltă să o lase să se odihnească. (B.A.R. Mss. 2258, 249 v)
Dobândirea
de cunoştinţe nu trebuie să conducă la o simplă şi mecanică acumulare de
noţiuni, ca şi cum ai înghesui claie peste grămadă mărfurile într-o magazie,
transformând elevul într-un hamal ce îşi „încarcă memoria cu saci de coji
ale unor idei străine, sub care memoria geme„
Nuanţându-şi
opinia, Eminescu aminteşte că trebuie să
existe o abordare diferenţiată a metodelor de învăţare pentru şcoli şi licee,
faţă de universităţi, unde important este să se facă ştiinţă, indiferent prin
ce metodă. Judecăţile sale de valoare sunt valabile şi azi:
„ Caracterul
însă al unei şcoli bune e ca elevul să înveţe în ea mai mult decât i se predă,
mai mult decât ştie însuşi profesorul. O dată interesul inteligenţei trezit
pentru obiecte, o dată simţurile şi judecata deprinse la observaţie,
elevul ajunge prin proprie gândire la rezultatele care nu stau în carte. Dar să lăsăm aceasta;
destul că şcoala n-ar trebui să fie o magazie de cunoştinţe străine, ci o
gimnastică a întregii individualităţi a omului; elevul nu e un hamal care-şi
încarcă memoria cu saci de coji ale unor idei străine, sub care memoria geme,
ci un om care-şi exercită toate puterile proprii ale inteligenţei întărindu-şi
aparatul intelectual, precum un gimnast îşi împuterniceşte până la gradul cel
mai mare aparatul fizic fie-n vigoare, fie-n îndemînare. Aici vorbim,
se-nţelege de învăţământul educativ din şcoalele primare şi secundare, nu de
universitate. La cele de-ntîi metodul de predare e lucrul de căpetenie; la
universitate metodul e indiferent căci aici se cere ştiinţă şi numai ştiinţă…” ( „Timpul” din 12 martie 1880).
Ca
metodă de predare, Eminescu susţine cu tărie următorul principiu:
„ nu vei da copilului să opereze
decât cu lucruri pe care le-au înţeles
pe deplin. Pe deplin, fără umbră de îndoială, fără umbră de siguranţă. La ştiinţele
ce se memorează (respective la partea lor, care memorează) cartea-i tot,
pedagogul nimic. La ştiinţele (respective la părţile lor) care cer dezvoltarea
judecăţii copilului, cartea trebuie
alungată din şcoală, ca un ce periculos, căci pedagogul e-aicia tot. Apoi mai
trec în clase superioare şi copii, nepreparaţi bine. Ce faci cu aceştia ? La
ştiinţele judecăţii trebuie să iei lucrul vecinic de la început…..” (B.A.R.
mss 2258, f. 249 v)
Pe de
altă parte, învăţământul, educaţia din vremurile sale, nu puteau fi înţelese
decât în contextul mai larg al culturii naţionale, Eminescu arătându-se şi aici
un apărător convins al specificului naţional.
Dacă
este să aleagă între priorităţi, Poetul se situează de partea celor care
contribuie la formarea morală (cultivând inima şi moravurile) decât de partea
celor care educă mintea:
„ E multă diferenţă între
educaţiune şi cultură. Aşa d.e. educaţiunea străină implică spirit străin –
cultura străină ba. Educaţiunea e cultura caracterului, cultura e educaţiunea
minţii. Educaţiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa
mintea. În fine, un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune, poarte
să fie cu un cerc restrâns de cunoştinţe, pe când din contra cultura,
cunoştinţele cele mai vaste pot să fie cuprinse de un om fără caracter, imoral,
fără inimă.
Cultura
străină ca atare nu poate strica pe om, pentru că trece prin prisma unui
caracter, a unei inimi deja formate –
educaţiunea, creşterea cade însă în periodul acela al vieţii omeneşti, când
inima neformată încă a omului seamănă unei bucăţi de ceară în care poţi imprima
ce vrei. Când inima cu vîrsta se-mpietreşte, atunci n-o mai poţi îndrepta, o
poţi numai rupe.” (B.A.R.
mss.2257, f.30,30v.).
Din
nefericire, constatările sale privitoare la moravurile păturilor cultivate,
care conduceau România, par a fi valabile şi azi:
„Noi
românii din Principate suntem în nefavorabila poziţie de a fi guvernaţi de
o generaţie cultă, care nu stă în nici
un fel de legătură cu ţara… „ (B.A. R. Mss. 2258, p.262).
3. Ştiinţele exacte în opera lui
Eminescu.
Moto:
„Un
popor, căruia îi este silă de orice muncă ştiinţifică, a cărui prisos de
inteligenţă se consumă în lucrarea desigur cea mai uşoară a minţii omeneşti, în
suduituri sau ridicare în cer a guvernanţilor săi, nu poate fi numit un popor
inteligent.” (B.A.R. Mss 2258, f.249 v.)
În
conţinutul miilor de manuscrise, datând din diverse perioade ale creaţiei sale
(1870 – 1883), cercetătorii au descoperit cu uimire însemnări de cu altă natură
decât cele literare. Textele reprezintă traduceri de lecţii despre
electricitate şi magnetism, traduceri ale unor lucrări ştiinţifice aparţinând
lui Robert Mayer sau Clausius, extrase sau rezumate din Helmholtz, dar şi note
personale sau reflecţii proprii pe marginea subiectului. În caiete şcolare
cumpărate de la Leon Alcalay, se află numeroase documente privitoare la noţiuni din domeniul ştiinţelor
exacte: logică, fizică, matematică, ştiinţe naturale etc. Ele sunt rezultatul
cursurilor frecventate de Eminescu la Viena şi Berlin. Pe atunci, facultăţile
de ştiinţă se numeau „de filozofie”. Astfel se poate explica, oarecum, prezenţa
acestor însemnări printre manuscrisele ce ne-au rămas de la poet. Setea de
cunoaştere, împinsă spre limitele absolutului, puterea de înţelegere şi de
sinteză, definesc demersurile sale în acest domeniu atît de diferit de cel al
Poeziei.
“Nevoia
internă de unitate în explicarea universului împinse pe acest spirit speculativ
să caute abstracţiunile necesare în ştiinţe, la început în ştiinţele naturale,
apoi în mecanică şi astronomie.”
(G.Călinescu, “Viaţa lui Mihai Eminescu”, Bucureşti, 1966, Editura
Pentru Literatură, p. 271)
Em. C. Grigoraş considera pe
Eminescu drept unul dintre primii adepţi ai matematizării sociologiei, multe
noţiuni din această ştiinţă
(„progres naţional, bătrâneţe şi
tinereţe, moşie, oraş şi civilizaţie”) putând fi reduse la formule
matematice.
În fondul de manuscrise al Academiei Române există o serie de însemnări,
numite chiar după indicaţia lui Eminescu “ Caiete fiziografice”, în care
sunt tratate probleme de magnetism, teoria mecanică a căldurii, conservarea
energiei etc. Ele se referă la noţiuni sau observaţii fizice asupra
calorimetriei, a legităţilor fizice care guvernează căderea corpurilor,
mişcarea sau forţa centrifugă. Pentru a
explica mai clar aceste legi, Eminescu foloseşte diverse ecuaţii matematice,
învăţând chiar tainele calcului diferenţial. În acest fel, Eminescu, acest „mare
amator de profunditate” (G.Călinescu), vede în matematică un instrument
prin care poate formula legile universului.
„ Ideea lui de predilecţiune era aceea că tot ceea ce are viaţă e insolaţiune
( cu sensul de „radiaţie solară”, n.n.), ceea ce l-a dus, în cele din urmă, la
convingerea că fără matematică diferenţială nu suntem în stare să pătrundem
adevărata fire a lucrurilor” (Ioan Slavici, Amintiri, Bucureşti,
„Cultura Naţională”, 1924, B.A.R., I. 80567).
Unele dintre formulările sale,
redate lapidar sub formă matematică, sunt atît de criptice încît necesită
eforturi explicative suplimentare, de exemplu:
a) “S/tn + S/tn + S/tn + S/tn etc. etc.‚ in infinitul timpului”
b) „ În matematică, noţiunea micimii nefinite a fost o asemenea poartă
tranzitorie pentru adevăruri matematice” etc
După episodul 28 iunie 1883, cei ce au luat contact cu manuscrisele lui
Eminescu au descoperit cu uimire
numeroase formule şi calcule cu aspect criptic sau cabalistic, încât ideea că Eminescu nu era în deplinătatea
facultăţilor mintale a avut încă un argument. Din nefericire, ei nu puteau să
înţeleagă atunci, uneori nici astăzi, faptul că amintitele însemnări ascund o
înţelegere adâncă a universului, bazată pe formule abstracte.
Între cărţile ce au aparţinut lui Eminescu, se numără şi cele de
matematică: Briot (Traité de Géométrie, 1 volum), Tamier (Traité d’Algébre, 2 volume,
Traité de Trigonométrie, 1 volum), Lubsen (Ausfürhliches Lehrbuch der Arithmetik
und Algebra, 1 volum), Bertrand (Traité d’Arithmétique, 1 volum) Ele au ajuns pe mâna
fratelui său Matei Eminescu, care a făcut studii politehnice la Praga, iar de
aici au urmat, sub forma unei donaţii, drumul Bibliotecii Naţionale “ Carol I”.
4. Preocupările de ordin matematic în
opera eminesciană.
Motto:
“Nimic
nu trebuie tratat în mod mai puţin abstract decât matematicile, tocmai că ele
sunt cele mai abstracte”.
Legătura
sa cu matematica a fost facilitată, cum se ştie, de contactul foarte strâns cu
şcoala din ţară dar şi cu instituţiile academice frecventate în străinătate.
Cunoscând îndeaproape problemele învăţământului, Eminescu s-a arătat interesat
şi de metodica predării aritmeticii. El crede că toate cunoştinţele de
aritmetică trebuie însuşite în mod conştient. Totodată, este convins că
aritmetica poate contribui la dezvoltarea gândirii abstracte a elevilor.
Operând
mai mult decât alte discipline cu noţiuni abstracte, matematica este ameninţată
de primejdia alunecării spre formalism şi dogmatism didactic. O veche meteahnă
imputată matematicii este aceea că modul inadecvat în care a fost predată în
şcoli a condus la apariţia unei repulsii, dezgust accentuat din partea a
numeroase generaţii de absolvenţi faţă
de ştiinţele exacte.
„Eu
ştiu chinul ce l-am avut însumi cu matematicile în copilărie, din cauza modului
în care mi se propunea, deşi îndealtfel eram unul dintre capetele cele mai
deştepte. N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să ştiu tabla
pitagoreică, tocmai pentru că nu se pusese în joc judecata, ci memoria. Şi deşi
aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăţa de loc pe de rost,, încît
îmi intrase în cap ideea că matematicile sunt ştiinţele cele mai grele de pe
faţa pămîntului. În urmă am văzut că-s cele mai uşoare, desigur pe de-o mie de
părţi mai uşoare decât limbile, care cer memorie multă…” (B.A:R. Mss
2258, f. 249 – 251).
A
restrânge studiul matematicii la memorarea pe de rost a unor formule seci,
separarea ei de caracterul concret al celorlalte ştiinţe, toate acestea
dăunează procesului de predare a acestei discipline.
„
Deci matematica trebuie să fie predată astfel, încât să aibă de a face numai cu
facultatea judecăţii. Dar la facultatea judecăţii lucrul stă altfel decât la
cea a memoriei.” (B.A.R. Mss. 2258, 249 v)
De aceea, el recomandă ca noţiunile matematice
însuşite să facă totdeauna referire la
cazuri concrete, cu aplicabilitate în viaţa de zi cu zi., apelând mereu la
gândirea copilului.
„Celelalte
ştiinţe găsesc lucrurile, la cari se referă, în natură; numere şi triunghiuri
nu găsim în natură niciodată.” (B.A.R. mss 2258, f. 249 v)
Înlănţuirea noţiunilor de matematică face posibil, în opinia lui
Eminescu, utilizarea unui mijloc deosebit de eficace - demonstraţia matematică:
“În aritmetică să se întrebuinţeze metodul
demonstrativ, încât operaţia aritmetică să nu li se pară niciodată o minune ci
un lucru care se explică prin sine însuşi”.
( B.A.R. Mss 2275 A,
f. 2.)
Sfatul
lui Eminescu, adresat profesorilor de ştiinţe exacte, pare a veni din partea
unui profesionist al catedrei:
„Algebra
să nu fie mai grea pentru orişicine decât calculul cu numere de rând…..” (B.A.R. mss 2258, f. 249 v).
Dan Toma Dulciu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu