Reforma învățământului în viziunea lui Eminescu

 

 

1.     Eminescu – slujitor al şcolii

 

Motto:

“ În totalitatea spirituală a lui Eminescu trebuie să privim o potenţă naţională.” (G.Bogdan Duică).

 

Simbol al unei existenţe zbuciumate,  marcate de chinurile suferinţei, iubirii şi destinului tragic, Eminescu este un astru nepieritor pe firmamentul spiritualităţii acestui neam.

     Considerat unul dintre cei mai importanţi romantici ai secolului al XIX-lea, Mihai Eminescu a intrat în conştiinţa publică drept cel mai mare poet al românilor. Opera sa, acoperind o vastă şi variată arie de creaţie, include: poezie, teatru, proză fantastică, ziaristică, filosofie,  fizică, ştiinţe sociale şi chiar domeniul matematicii.

 Revenit în ţară în anul 1874, după ce renunţă la studiile doctorale, pe care Maiorescu şi Junimea i le cereau ca o condiţie pentru ocuparea unei catedre universitare la Iaşi, Eminescu se va angaja ca profesor suplinitor la  “Institutul Academic”, un liceu particular pentru fiii celor înstăriţi, aflat pe strada Muzelor. Aici îl va înlocui pe Samson Bodnărescu la cursul de germană şi pe A.D. Xenopol la cursul de logică. Detestând mediocritatea, dând dovadă de exigenţă şi corectitudine, Poetul acordă note mici elevilor slabi la învăţătură sau leneşi, lucru deloc agreat de aceştia, dar mai ales de către conducerea şcolii, care îl concediază pe tînărul mult prea corect profesor.

În toamna anului 1874, el ia parte în juriul de concurs  pentru ocuparea catedrelor vacante la Liceul din Botoşani, iar la începutul anului următor este convocat ca observator la examenele elevilor Şcolii Normale

  “ Vasile Lupu” din Iaşi.

După aceste prime contacte cu universul şcolii, Eminescu îşi continuă cariera în învăţământ, ocupând funcţia de revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui ( 1 iulie 1875 – 4 iunie 1876).

 Pasionat de  domeniul didactic, Eminescu reuşeşte să cunoască în detaliu situaţia şcolii acelor timpuri: se implică în analiza manualelor şcolare,  observă minusurile metodelor de predare, deplânge salariile de mizerie ale dascălilor, constată lipsa de localuri de şcoală sau starea precară a celor existente, este exasperat de frecvenţa scăzută a elevilor din mediul rural, organizează cursuri de pregătire pentru învăţători ori ia parte la examenele şcolare.

Deranjând pe mai marii întru ale politicii, Eminescu este forţat să abandoneze funcţia de revizor, urmând a se angaja, pentru o leafă de mizerie, în postul de administrator, redactor şi corector la  “ Curierul de Iassi”,

la “ foaia vitelor de pripas”, cum o descrie cu ironie amară poetul. În acest pseudo-Monitor Oficial al Moldovei, Eminescu continuă să acorde aceeaşi atenţie situaţiei din învăţământ. Amintindu-şi de vremurile revizoratului său (“Eminescule, poete/ Umblai în cabriolete/Luni întregi, din sat în sat/Şcolile de inspectat…”

(I. Negruzzi, “Amintiri din Junimea”, Bucureşti, 1938, p.238), el inserează un ciclu de articole dedicate problematicii pedagogice, cît şi situaţiei şcolii.

 Deşi ocupa postul de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, el plănuia să editeze, împreună cu Miron Pompiliu, o antologie didactică, adunând şi traducând diverse materiale. Această carte de citire a rămas doar un proiect frumos, nefinalizat. În aceeaşi perioadă, el este inclus în comisia pentru cercetarea cărţilor didactice din Iaşi, redactând un raport favorabil Abecedarului intitulat “ Metodă nouă de scriere şi citire”, redactat de institutorii Ion Creangă, C. Grigorescu ş.a.

Venind la Bucureşti, în calitate de redactor la  “Timpul”, învăţământul şi problemele şcolii vor figura printre subiectele favorite ale Poetului. Dar glasul său răsuna în pustiu. Obosit şi dezgustat peste măsură de vicisitudinile muncii de jurnalist, Eminescu  îşi exprima într-o scrisoare datată 31 mai 1882 dorinţa de a ocupa un post de profesor la Iaşi. Dorinţa  i se va îndeplini atunci când,  după nefericitul episod al internării sale în spitale de psihiatrie (1883-1884), Eminescu are ocazia de a funcţiona ca suplinitor la “Şcoala Comercială din Iaşi”.

Din păcate, aici “deşi voia să predea istoria, lui Eminescu i se propune o altă catedră, unde să predea geografia şi statistica, obiect care are inconvenientele că nici cărţi nu există pentru studiere lui” ( C. Narly, “Un muzeu Eminescu la Seminarul Universităţii  din Iaşi”, 1925).

 

 

2.     Opiniile lui Eminescu despre şcoală şi învăţământ.

 

Examinând situaţia din învăţământ, Eminescu face o serie de constatări amare, mai ales în ceea ce priveşte modul în care este văzută şcoala în mediul rural:

“Dar cum este ea tratată? Obligativitatea învăţământului e o iluzie. Leafa învăţătorului e adesea egală cu a unui vătăşel, întreţinerea localului proastă, pe când alături cu mizeria din şcoli trăieşte o clasă de scribi netrebnici, sub formă de primari, ajutori de primari, notari, ajutori de notari, secretari, perceptori, ajutori de perceptori etc, care sunt organe de apăsare şi de şicană în comună şi care nu aduc bunei-stări a ţăranului nici atîta folos cîtu-i negru sub unghie. De aceea vă rog cu ocazia bugetelor comunelor rurale să se şteargă cel puţin prisositoriul ajutor de notar, iar salariul acestora să se treacă pe seama învăţătorului, singurul de la care clasa ţărănească va avea de folos

 ( B.A.R. mss 2264, f 406-407).

În consecinţă, Eminescu creionează perspectiva de îmbunătăţire a învăţământului în România în tonuri pesimiste:

“ Şcoala va fi bună, când popa va fi bun, darea mică, subprefecţii oameni care să ştie administraţie, finanţe şi economie politică, învăţătorii pedagogi, pe când adică va fi şi şcoala şcoală, statul stat şi omul bun, precum e în toată lumea, iar nu cum e la noi, adică ca la nimeni, unde găseşti în cercurile cele mai înalte oameni ce trăiesc în vecinică duşmănie cu gramatica, necum cu alte cunoştinţe sau cu dreapta judecată…” ( B.A.R. mss.  2264, f.213 şi 213 v.).

În consecinţă, acesta subliniază faptul că îmbunătăţirea procesului de învăţământ depinde mai ales de metodele de predare şi de adecvarea acestora la nivelul de înţelegere al copiilor.

„ Sistemul instrucţiei noastre, neîntemeindu-se pe priceperea obiectelor predate, ci pe memorarea de regule abstracte şi de cuvinte, copilul nu are niciodată acel repaus al creierului, care consistă tocmai în întrebuinţarea  sau simultană şi consecutivă, pe rând, a facultăţilor. Cine voieşte să înveţe mult, trebuie să înveţe multe, precum cel ce voieşte să mînînce mult, trebuie să mînînce multe, de toate. Partea lexicală a limbilor, limbile înşile au a face mai mult cu memoria; acolo ea va fi şi trebuie înhămată. Dar mîntuind cu lecţia de limbă, el trebuie să exercite altă facultate şi pe cealaltă să o lase să se odihnească. (B.A.R. Mss.  2258, 249 v)

Dobândirea de cunoştinţe nu trebuie să conducă la o simplă şi mecanică acumulare de noţiuni, ca şi cum ai înghesui claie peste grămadă mărfurile într-o magazie, transformând elevul într-un hamal ce îşi „încarcă memoria cu saci de coji ale unor idei străine, sub care memoria geme„

Nuanţându-şi opinia,  Eminescu aminteşte că trebuie să existe o abordare diferenţiată a metodelor de învăţare pentru şcoli şi licee, faţă de universităţi, unde important este să se facă ştiinţă, indiferent prin ce metodă. Judecăţile sale de valoare sunt valabile şi azi:

„ Caracterul însă al unei şcoli bune e ca elevul să înveţe în ea mai mult decât i se predă, mai mult decât ştie însuşi profesorul. O dată interesul inteligenţei trezit pentru obiecte, o dată simţurile şi judecata deprinse la observaţie, elevul ajunge prin proprie gândire la rezultatele  care nu stau în carte. Dar să lăsăm aceasta; destul că şcoala n-ar trebui să fie o magazie de cunoştinţe străine, ci o gimnastică a întregii individualităţi a omului; elevul nu e un hamal care-şi încarcă memoria cu saci de coji ale unor idei străine, sub care memoria geme, ci un om care-şi exercită toate puterile proprii ale inteligenţei întărindu-şi aparatul intelectual, precum un gimnast îşi împuterniceşte până la gradul cel mai mare aparatul fizic fie-n vigoare, fie-n îndemînare. Aici vorbim, se-nţelege de învăţământul educativ din şcoalele primare şi secundare, nu de universitate. La cele de-ntîi metodul de predare e lucrul de căpetenie; la universitate metodul e indiferent căci aici se cere ştiinţă şi numai ştiinţă…”  ( „Timpul” din 12 martie 1880).

Ca metodă de predare, Eminescu susţine cu tărie următorul principiu:

  „ nu vei da copilului să opereze decât  cu lucruri pe care le-au înţeles pe deplin. Pe deplin, fără umbră de îndoială, fără umbră de siguranţă. La ştiinţele ce se memorează (respective la partea lor, care memorează) cartea-i tot, pedagogul nimic. La ştiinţele (respective la părţile lor) care cer dezvoltarea judecăţii copilului, cartea  trebuie alungată din şcoală, ca un ce periculos, căci pedagogul e-aicia tot. Apoi mai trec în clase superioare şi copii, nepreparaţi bine. Ce faci cu aceştia ? La ştiinţele judecăţii trebuie să iei lucrul vecinic de la început…..” (B.A.R. mss 2258, f. 249 v)

Pe de altă parte, învăţământul, educaţia din vremurile sale, nu puteau fi înţelese decât în contextul mai larg al culturii naţionale, Eminescu arătându-se şi aici un apărător convins al specificului naţional.

Dacă este să aleagă între priorităţi, Poetul se situează de partea celor care contribuie la formarea morală (cultivând inima şi moravurile) decât de partea celor care educă mintea:

„ E multă diferenţă între educaţiune şi cultură. Aşa d.e. educaţiunea străină implică spirit străin – cultura străină ba. Educaţiunea e cultura caracterului, cultura e educaţiunea minţii. Educaţiunea are a cultiva inima şi moravurile, cultura are a educa mintea. În fine, un om bine educat, cu inimă, caracter şi moravuri bune, poarte să fie cu un cerc restrâns de cunoştinţe, pe când din contra cultura, cunoştinţele cele mai vaste pot să fie cuprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă.

Cultura străină ca atare nu poate strica pe om, pentru că trece prin prisma unui caracter, a unei inimi  deja formate – educaţiunea, creşterea cade însă în periodul acela al vieţii omeneşti, când inima neformată încă a omului seamănă unei bucăţi de ceară în care poţi imprima ce vrei. Când inima cu vîrsta se-mpietreşte, atunci n-o mai poţi îndrepta, o poţi numai rupe.” (B.A.R. mss.2257, f.30,30v.).

Din nefericire, constatările sale privitoare la moravurile păturilor cultivate, care conduceau România, par a fi valabile şi azi:

„Noi românii din Principate suntem în nefavorabila poziţie de a fi guvernaţi de o  generaţie cultă, care nu stă în nici un fel de legătură cu ţara… „ (B.A. R. Mss. 2258, p.262).

 

 

3.     Ştiinţele exacte în opera lui Eminescu.

 

Moto:

 

„Un popor, căruia îi este silă de orice muncă ştiinţifică, a cărui prisos de inteligenţă se consumă în lucrarea desigur cea mai uşoară a minţii omeneşti, în suduituri sau ridicare în cer a guvernanţilor săi, nu poate fi numit un popor inteligent.” (B.A.R. Mss 2258, f.249 v.)

 

În conţinutul miilor de manuscrise, datând din diverse perioade ale creaţiei sale (1870 – 1883), cercetătorii au descoperit cu uimire însemnări de cu altă natură decât cele literare. Textele reprezintă traduceri de lecţii despre electricitate şi magnetism, traduceri ale unor lucrări ştiinţifice aparţinând lui Robert Mayer sau Clausius, extrase sau rezumate din Helmholtz, dar şi note personale sau reflecţii proprii pe marginea subiectului. În caiete şcolare cumpărate de la Leon Alcalay, se află numeroase documente  privitoare la noţiuni din domeniul ştiinţelor exacte: logică, fizică, matematică, ştiinţe naturale etc. Ele sunt rezultatul cursurilor frecventate de Eminescu la Viena şi Berlin. Pe atunci, facultăţile de ştiinţă se numeau „de filozofie”. Astfel se poate explica, oarecum, prezenţa acestor însemnări printre manuscrisele ce ne-au rămas de la poet. Setea de cunoaştere, împinsă spre limitele absolutului, puterea de înţelegere şi de sinteză, definesc demersurile sale în acest domeniu atît de diferit de cel al Poeziei.

“Nevoia internă de unitate în explicarea universului împinse pe acest spirit speculativ să caute abstracţiunile necesare în ştiinţe, la început în ştiinţele naturale, apoi în mecanică şi astronomie.”

(G.Călinescu, “Viaţa lui Mihai Eminescu”, Bucureşti, 1966, Editura Pentru Literatură, p. 271)

    Em. C. Grigoraş considera pe Eminescu drept unul dintre primii adepţi ai matematizării sociologiei, multe noţiuni din această ştiinţă

  („progres naţional, bătrâneţe şi tinereţe, moşie, oraş şi civilizaţie”) putând fi reduse la formule matematice.

În fondul de manuscrise al Academiei Române există o serie de însemnări, numite chiar după indicaţia lui Eminescu “ Caiete fiziografice”, în care sunt tratate probleme de magnetism, teoria mecanică a căldurii, conservarea energiei etc. Ele se referă la noţiuni sau observaţii fizice asupra calorimetriei, a legităţilor fizice care guvernează căderea corpurilor, mişcarea sau forţa  centrifugă. Pentru a explica mai clar aceste legi, Eminescu foloseşte diverse ecuaţii matematice, învăţând chiar tainele calcului diferenţial. În acest fel, Eminescu, acest „mare amator de profunditate” (G.Călinescu), vede în matematică un instrument prin care poate formula legile universului.

„ Ideea lui de predilecţiune era aceea că tot ceea ce are viaţă e insolaţiune ( cu sensul de „radiaţie solară”, n.n.), ceea ce l-a dus, în cele din urmă, la convingerea că fără matematică diferenţială nu suntem în stare să pătrundem adevărata fire a lucrurilor” (Ioan Slavici, Amintiri, Bucureşti, „Cultura Naţională”, 1924, B.A.R., I. 80567).

 Unele dintre formulările sale, redate lapidar sub formă matematică, sunt atît de criptice încît necesită eforturi explicative suplimentare, de exemplu:

a) “S/t_n  + S/t_n  + S/t_n  + S/t_n   etc. etc.‚ in infinitul timpului”

b) „ În matematică, noţiunea micimii nefinite a fost o asemenea poartă tranzitorie pentru adevăruri matematice” etc

După episodul 28 iunie 1883, cei ce au luat contact cu manuscrisele lui Eminescu au  descoperit cu uimire numeroase formule şi calcule cu aspect criptic sau cabalistic, încât  ideea că Eminescu nu era în deplinătatea facultăţilor mintale a avut încă un argument. Din nefericire, ei nu puteau să înţeleagă atunci, uneori nici astăzi, faptul că amintitele însemnări ascund o înţelegere adâncă a universului, bazată pe formule abstracte.

Între cărţile ce au aparţinut lui Eminescu, se numără şi cele de matematică: Briot (Traité de Géométrie, 1 volum), Tamier (Traité d’Algébre, 2 volume, Traité de Trigonométrie, 1 volum), Lubsen (Ausfürhliches Lehrbuch der Arithmetik und Algebra, 1 volum), Bertrand (Traité d’Arithmétique, 1 volum) Ele au ajuns pe mâna fratelui său Matei Eminescu, care a făcut studii politehnice la Praga, iar de aici au urmat, sub forma unei donaţii, drumul Bibliotecii Naţionale “ Carol I”.

 

 

 

 

 

 

 

4.     Preocupările de ordin matematic în opera eminesciană.

 

Motto:

“Nimic nu trebuie tratat în mod mai puţin abstract decât matematicile, tocmai că ele sunt cele mai abstracte”.

 

Legătura sa cu matematica a fost facilitată, cum se ştie, de contactul foarte strâns cu şcoala din ţară dar şi cu instituţiile academice frecventate în străinătate. Cunoscând îndeaproape problemele învăţământului, Eminescu s-a arătat interesat şi de metodica predării aritmeticii. El crede că toate cunoştinţele de aritmetică trebuie însuşite în mod conştient. Totodată, este convins că aritmetica poate contribui la dezvoltarea gândirii abstracte a elevilor.

Operând mai mult decât alte discipline cu noţiuni abstracte, matematica este ameninţată de primejdia alunecării spre formalism şi dogmatism didactic. O veche meteahnă imputată matematicii este aceea că modul inadecvat în care a fost predată în şcoli a condus la apariţia unei repulsii, dezgust accentuat din partea a numeroase generaţii de absolvenţi  faţă de ştiinţele exacte.

„Eu ştiu chinul ce l-am avut însumi cu matematicile în copilărie, din cauza modului în care mi se propunea, deşi îndealtfel eram unul dintre capetele cele mai deştepte. N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pentru că nu se pusese în joc judecata, ci memoria. Şi deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăţa de loc pe de rost,, încît îmi intrase în cap ideea că matematicile sunt ştiinţele cele mai grele de pe faţa pămîntului. În urmă am văzut că-s cele mai uşoare, desigur pe de-o mie de părţi mai uşoare decât limbile, care cer memorie multă…” (B.A:R. Mss 2258, f. 249 – 251).

A restrânge studiul matematicii la memorarea pe de rost a unor formule seci, separarea ei de caracterul concret al celorlalte ştiinţe, toate acestea dăunează procesului de predare a acestei discipline.

„ Deci matematica trebuie să fie predată astfel, încât să aibă de a face numai cu facultatea judecăţii. Dar la facultatea judecăţii lucrul stă altfel decât la cea a memoriei.”  (B.A.R. Mss.  2258, 249 v)

 De aceea, el recomandă ca noţiunile matematice însuşite să facă totdeauna referire  la cazuri concrete, cu aplicabilitate în viaţa de zi cu zi., apelând mereu la gândirea copilului.

„Celelalte ştiinţe găsesc lucrurile, la cari se referă, în natură; numere şi triunghiuri nu găsim în natură niciodată.” (B.A.R. mss 2258, f. 249 v)

Înlănţuirea noţiunilor de matematică face posibil, în opinia lui Eminescu, utilizarea unui mijloc deosebit de eficace - demonstraţia matematică:

 “În aritmetică să se întrebuinţeze metodul demonstrativ, încât operaţia aritmetică să nu li se pară niciodată o minune ci un lucru care se explică prin sine însuşi”.

( B.A.R. Mss 2275 A, f. 2.)

Sfatul lui Eminescu, adresat profesorilor de ştiinţe exacte, pare a veni din partea unui profesionist al catedrei:

„Algebra să nu fie mai grea pentru orişicine decât calculul cu numere de rând…..” (B.A.R. mss 2258, f. 249 v).

 

Dan Toma Dulciu