Pagini

miercuri, 30 august 2023

JURNAL DE CĂLĂTORIE

 

 

 

 

Ella Ungureanu-Mihai

 

 

Potrivit Wikipedia „Călătoria este drumul pe care îl face un om, folosind orice mijloc disponibil, în locuri relativ îndepărtate, din punct de vedere geografic”.

Oamenii au călătorit încă din cele mai vechi timpuri.

Pentru mine, călătoria reprezintă un mod de a trăi plăcut, frumos, relaxant, dar mai ales instructiv.

Bucuria de a călători o ai în suflet sau nu. Poate, ne naştem cu ea!

Când călătoreşti, te bucuri de frumuseţile naturii, de noi cunoştinţe, legi noi prietenii cu oamenii pe care Dumnezeu ţi-i scoate în cale! Explorezi, te informezi, te relaxezi, socializezi, dar mai ales îţi eliberezi gândurile. Trăieşti de parcă ai fi într-o altă dimensiune.

Îţi cunoşti mai bine sinele, propriile limite, urmare a interacţionării cu oameni noi, cu locuri noi, diferite şi necunoscute. Toate acestea te ajută să te autodepăşeşti, să-ţi descoperi alte resorturi intime ce-ţi aparţin, dar pe care nu le cunoşteai.

Călătoria este şi o formă de iubire: iubire de frumos! Simplul fapt de a-ţi face planuri de călătorie, e o fericire în sine. Apoi, vine celalaltă fericire – aceea de a-ţi pune în practică planurile de călătorie. Şi aşteptarea zilei când vei pleca în călătorie, e o bucurie.

În final, rămân amintirile, frumoasele amintiri, comorile de preţ ale sufletului nostru!

Pentru mine şi ai mei, călătoriile au devenit o pasiune. Avem permanent dorinţa de a descoperi noi şi noi locuri, lucruri, oameni, dorinţă izvorâtă din setea de cunoaştere.

Prima noastră ieşire în afara ţării a fost cu foarte mulţi ani în urmă, în Austria. Am fost cazaţi la un hotel în Viena. După această excursie, timp de un an de zile, m-am trezit având în minte frumoasele locuri pe care le-am văzut. Pentru mine, această excursie a rămas un reper. Am mai revenit de două ori la Viena, dar niciodată nu am mai văzut-o ca atunci. Ea... magnifica Vienă... fostă capitală a Imperiului Austro-ungar. Am văzut atunci, pentru prima dată, ce înseamnă o civilizaţie occidentală, când România era buimacă, neştiind pe ce drum să se îndrepte! Am văzut o societate cu un stil de viaţă şi un mod de gândire diferit, fapt care mi-a oferit o nouă perspectivă. Aş putea spune că am devenit un alt om după acea excursie!

Văzând o altă cultură, o altă civilizaţie, având posibilitatea, aşadar, de a face comparaţie, ne-am deschis ochii, mintea şi inima pentru alte călătorii.

De atunci, la începutul fiecărui an, se întruneşte „consiliul de familie” şi, împreună, hotărâm, unde vom pleca în acel an. Mergem în excursii organizate de firme de turism, care ne pun totul la dispoziţie: cazare, transport, ghid, pentru a evita eventualele neajunsuri ce pot apărea atunci când mergi în locuri necunoscute. Este o modalitate de a călători care este mai potrivită pentru vârsta noastră.

În fiecare an, ne propunem să facem excursii şi în afara ţării!

Aşadar, în luna ianuarie 2023, am hotărât să mergem, cu o firmă de turism, în circuit pe Coasta de Azur şi Riviera Italiană. Această excursie a fost o dorinţă mai veche a noastră. În anul 2016 am intenţionat să mergem în acest loc mirific, dar în luna iulie a avut loc atentatul de la Nissa, iar pentru siguranţa turiştilor, excursia nu s-a mai organizat.

Perioada aleasă pentru circuit a fost 8-15 mai. Am ales această perioadă pentru trei considerente: temperaturi plăcute (20 – 23 grade Celsius), lipsa aglomeraţiei şi, nu în ultimul rând, tarifele mai mici. Dat fiind că trebuia să fim la Aeroportul Otopeni cu 3 ore înainte de a decola avionul, respectiv în jurul orei 04:30, am hotărât să ne rezervăm cazare la un hotel din apropierea aeroportului. Hotelurile de lângă aeroport au şi locuri de parcare pentru autoturisme. Poţi lăsa autoturismul în parcarea hotelului cât timp eşti plecat din ţară, iar la întoarcere plăteşti o sumă rezonabilă. Mai mult, conducerea hotelurilor îţi asigură transportul înspre şi de la aeroport.

Nu am început ziua de 8 mai prea bine! Ne-am trezit cu noaptea în cap, am încercat să facem cafea în cameră, dar aparatul din dotare nu a funcţionat (sau nu am ştiut noi cum să-l folosim!). Somnoroşi şi puţin supăraţi, am plecat de la hotel, crezând că vom savura o cafea în aeroport, fapt care, însă, nu s-a întâmplat!

În aeroport ni s-a comunicat cu întârziere numărul porţii de check-in. După aceea, am nimerit la un funcţionar care se mişca foarte-foarte greu, aşa că a trebuit să stăm la o coadă imensă!

În sfârşit, am făcut check-in-ul, apoi toate formalităţile de control. După terminarea acestora am ajuns doar cu câteva minute înainte de a se închide poarta. Alt stres!

Niciodată nu mi-au plăcut formalităţile de control şi de îmbarcare din aeroport. Mă liniştesc abia după  ce decolează avionul. Apoi, devin instantaneu fericită.  Asociez zborul avionului cu o teleportare. E minunat ca, în câteva ore să ajungi într-un alt oraş, o altă ţară, alt continent, altă civilizaţie! Am impresia, după ce cobor din avion, că e un nou început! Şi... poate că este!

Timp de trei ore am zburat spre Genova! A fost un zbor lin, fără turbulenţe. După ce am coborât din avion, ne-am încolonat, aşteptând bagajele.

Încerc să vorbesc şi să trimit mesaje celor dragi. Când, ce să vezi? Nu aveam conexiune la internet! În luna ianuarie anul curent, am făcut portarea de pe Vodafone, de serviciile căruia nu eram mulţumiţi, pe Digi.  Nu mi-am dat seama că trebuia să solicit în mod expres să-mi introducă serviciul de roaming. Am crezut că acesta va fi preluat în mod automat, însă nu a fost aşa! Îmi venea să plâng! Mă gândeam că nu am cum să ţin legătura cu cei dragi, cu atât mai mult cu cât le promisesem  acest lucru. Încă o dată am realizat cât de dependenţi suntem de tehnologie!

Era practic al treilea ghinion! Mi-am zis în sinea  mea: „Nu am început prea bine!”.

La ieşirea din aeroport ne-a aşteptat ghidul agenţiei de turism şi autocarul condus de un grec, Andreas. Mergând spre staţiunea San Bartolomeo, unde se afla hotelul  în care urma să fim cazaţi, am făcut popas la Genova.

Genova este capitala regiunii  Liguria, oraş port şi comună în Italia de Nord, ce a fost aleasă „capitală culturală europeană” în anul 2004. Ea este centrul Rivierei Italiene. Timp de 8 secole, Genova a fost capitala Republicii Genova, care cuprindea majoritatea Liguriei, Corsica (dată Franţei în 1768) şi o parte din  Piemont. Aşezarea se întinde între munţii Alpii Ligurici şi Marea Mediterană. Ea s-a dezvoltat în jurul portului vechi, care adăposteşte astăzi un muzeu al marinei şi un acvariu public. Strada Nuova (în prezent Via Garibaldi) şi Palazo dei Rolli au fost înscrise în anul 2006 pe lista patrimoniului cultural UNESCO. În centrul oraşului, în Piazza de Ferrari se află Opera şi Palatul Dogilor. În apropiere se află şi casa unde se spune că s-a născut Cristofor Columb.

                  Am vizitat Catedrala di San Lorenzo, o clădire impunătoare, o îmbinare de stiluri: renascentist, romanic, gotic, baroc, în care se află moaştele Sfântului Ioan Botezătorul. M-a impresionat prin dimensiunile pe care le are şi bogăţia arhitecturală. În apropiere de Fontana di Piazza di Ferrari este situat Farul sau „la Lanterna”, reper al oraşului Genova, având, bineînţeles, un rol strategic. A fost construit în anul1128, apoi refăcut în anul 1543.

În Genova se află Universitatea degli Studi. Dintre toate facultăţile, cea mai importantă este Facultatea de construcţii navale.

Genova este un punct obligatoriu de croazieră pe Marea Mediteraneană. Ea a fost  locuită de triburile ligurice, care erau curajoase şi hotărâte. În secolul al II-lea au fost cucerite de romani. În anul 1000, Genova era o superputere în bazinul Mării Mediteranene. Genovezii erau foarte bogaţi, întrucât făceau comerţ maritim cu aur, argint, mirodenii. Ei au deschis prima bancă în Europa. Au finanţat casele regale ale Europei în secolele XIV, XV şi XVI. Chiar şi pe Cristofor Columb l-au finanţat pentru expediţia sa din America. Peste o sută de ani s-a luptat cu Veneţia pentru controlul asupra Levantului, luptă pe care a pierdut-o. Genova îşi va pierde independenţa şi privilegiile în anul 1861, odată cu unificarea tuturor statelor, unificare înfăptuită de Garibaldi.

După cum se ştie... NIMIC NU E VEŞNIC!

În timpul liber am mâncat prima „gelatto”, apoi ne-am plimbat pe străduţele medievale, înguste ale oraşului. Nimic mai frumos şi mai romantic!

Sunt fericită dacă mă plimb dimineaţa pe străduţele medievale... oriunde s-ar afla ele!

În aceeaşi zi am vizitat şi oraşul Albenga, fondat în secolul al II-lea de către romani. Acesta posedă un centru medieval foarte bine conservat. În evul mediu, locuinţele celor bogaţi erau prevăzute cu turnuri medievale foarte costisitoare.  Primele etaje erau construite din piatră, apoi, mai sus, din cărămidă. Rolul turnurilor era de apărare în turbulentul Ev Mediu.

Am vizitat Biserica Santa Maria din centrul oraşului, construită în stil romanic. Un grup de nemţi ne-au oferit un spectacol de înaltă ţinută, interpretând cântece religioase. I-am aplaudat şi felicitat (în engleză, bineînţeles).

Locuitorii acestui romantic oraş se ocupă cu cultivarea florilor, produc vinuri şi practică un turism gastronomic tradiţional.

De menţionat că, în regiunea Liguria, care este cea mai mică din toată Italia, doar 1 % din suprafaţă este câmpie, în rest este un relief de coastă abruptă, care se întinde până în mare. Nu prea există plaje. Nisipurile sunt artificiale. Noi avem numai nisip natural. Dar ştim oare să-l întreţinem? Să-l preţuim?

Locuitorii au construit terasamente pe munţi (munţii Alpii Ligurici), pe care cultivă pomi fructiferi, viţă de vie, măslini pentru consum direct şi pentru fabricarea uleiului. Au construit şi solarii în care cultivă flori pentru ghivece şi plante aromatice.

Am făcut o pauză de două ore, timp în care am făcut cunoştinţă cu ceilalţi turişti şi am servit câte un suc natural.

Suntem foarte obosiţi! Urcăm în autocar şi plecăm spre hotelul unde vom fi cazaţi timp de o săptămână.

Hotelul are 3 nivele şi este situat la 50 m de Marea Mediterană, în staţiunea San Bartolomeo. Are şi o piscină exterioară unde înoată şi se joacă în voie trei răţuşte. Italienii ne-au aşteptat cu un cocktail şi cu tradiţionalul „Ben venuto!”.

Ne-am cazat!

La ora 19:30 ne-am întâlnit în restaurant. Eram obosiţi şi înfometaţi. Italienii, despre care se spune că nu sunt extrem de ofertanţi în servicii, ne-au surprins. La fiecare masă era câte un bileţel cu câte trei oferte de felul întâi şi câte trei oferte de felul doi pentru cină, din care noi să alegem câte un fel din fiecare. La primul fel, erau în mod obligatoriu, două feluri de spaghete gătite în mod diferit şi câte o supă (pate vegetal, cum spun ei).  Supa o fac doar pentru noi, românii, întrucât avem în cultura noastră gastronomică diferite feluri de supe, ciorbe. La felul doi am avut de ales între două feluri de fripturi sau mâncare de peşte. Bineînţeles, am avut de fiecare dată desert. 

Ni se închideau ochii de oboseală. Am mers la culcare.

 

9 mai 2023

De dimineaţă am servit micul dejun, apoi am urcat în autocar pentru a merge în Franţa. Fiul meu îmi spune fericit: „Mamă, vom merge în ţara lui Napoleon!”

Fantastic, cum identificăm ţări, localităţi, cu un om – un om care face istorie! De cele mai multe ori, România este identificată cu Hagi! Da, Gică Hagi a făcut istorie!

Mergem pe autostrada A2,  pe traseul Genova, Menton şi Nisa. De o parte e muntele, de celalaltă marea. Vegetaţia este mediraneeană, cuprinzând arbuşti ornamentali, livezi de măslini cultivate pe pante mai puţin abrupte, chiparoşi, cactuşi, terasemente cu flori, sere, solarii. Satele sunt cocoţate pe munte, departe de mare; mare care atunci când se supăra poate deveni periculoasă. Pe această autostradă, construită în anii ’70  ai secolului trecut, sunt foarte multe tuneluri.

Ajungem în Franţa. Autorităţile vamale nu ne-au solicitat actele de identitate.

Menton este oraşul în care începe Coasta de Azur, care se întinde până la Saint Tropez. Coasta de Azur are o suprafaţă de 295 km. În Menton clima este blândă; într-un an sunt 300 zile senine, temperatura medie este de 19 grade Celsius şi nu scade sub 7 grade Celsius. Britanicii au profitat de climă şi s-au mutat aici după ce au cumpărat terenuri şi şi-au construit case. Stăteau aici iarna, care era mult, mult mai blândă decât cea din Regat. În 1892 a revenit aici şi regina Victoria. La intrarea pe faleza oraşului se află Fântâna reginei Victoria. Menton este cunoscut şi ca oraşul lămâilor! În fiecare an, în luna martie, se organizează aici festivalul lămâilor. Totodată, este un oraş romantic, situat pe coline, unde sunt căsuţe vopsite în culori pastelate, mediteraneene.

Tot pe coline este situată şi Biserica Saint Michelle. Această bijuterie arhitecturală a început a fi construită în anul 1640, urmând ca trei secole mai târziu să fie finalizată.

Frumuseţea oraşului a atras şi personalităţi ca George Sand, Paul Valery, Jean Cocteau, dar şi pe împărăteasa Eugenia a Belgiei, care au venit aici pentru a se relaxa, pentru a lucra.

Ne plimbăm pe faleză. Privim îndelung fântâna cu statuia reginei Victoria pe care este inscripţionată sintagma „Dieu et Droit”. Pe dreapta sunt căsuţele medievale vopsite în culori pastelate. Îi felicit în gând pe cei care au avut iniţiativa de a vopsi clădirile în culori atât de vii, care încântă ochiul! Aceste culori sunt elemente identitare pentru căsuţele construite în zona Mării Mediterane. În zare, Alpii stâncoşi coboară până în mare. Aici, munţii sărută marea.

Trăiesc momente de fericire, alături de membrii familiei. Prin puterea gândului, încerc să le transmit această stare şi celorlalţi pe care îi iubesc, oriunde s-ar afla! Călătoria este o bucurie pe care îmi doresc să o împart cu cei pe care îi iubesc. Dacă aş putea, i-aş urca pe toţi în autocar şi i-aş lua cu mine! Dar... de cele mai multe ori, nu se poate! Atunci... mă consolez... transmiţându-le gândurile mele cele mai curate! Astfel, ei... vor simţi cât de mult îi iubesc!

Marea e liniştită. Se face plajă. Este foarte cald. Regret că nu mi-am luat o pălărie. Caut pe la magazinele de suveniruri, dar nu găsesc ceva să-mi placă. Observ că preţurile sunt mai mari decât în Italia.

Găsim o superbă terasă, unde comandăm câte o cafea. Vederea o avem spre mare, spre golful cu ambarcaţiuni, spre palmieri, spre munţii stâncoşi ce coboară în mare. La terasă era şi ghida agenţiei de turism cu care am venit. O tânără doamnă cultă, cu bun simţ, carismatică, cunoscătoare a patru limbi. Are un nume mai rar întâlnit: Timea. Mi se pare că i se potriveşte foarte bine.  

Începem o discuţie despre turismul din România! Ne referim în special la curăţenie. Zic: „Ce păcat că suntem profund balcanici! Că nu avem voinţa de a ne autodepăşi! Că nu avem grijă de ţara noastră, care e atât de frumoasă!” Ghida a replicat: „Natura umană este aceeaşi peste tot! Legislaţia coercitivă i-a civilizat pe cei din Occident!”

După ce servim cafeaua, continuăm plimbarea pe faleză, îndreptându-ne spre autocar. Observ că plaja e cu pietre. Foarte mulţi turişti sunt pe plajă. Gust apa. Observ că e mult mai sărată decât cea a Mării Negre. Ghida îmi explică faptul că salinitatea Mării Negre este diluată de apele Dunării care se varsă în ea, de aceea e mai puţin sărată apa acesteia. Mai mi-a spus că preţurile din Franţa sunt cu 30 % mai mari decât în Italia.

Ne-am întâlnit cu toţii, la ora fixată. Urcăm în autocar şi ne continuăm drumul spre Nissa!

Pentru a intra mai bine în atmosferă, ghida ne-a pus casete cu şlagăre franţuzeşti consacrate, multe dintre ele bucurându-ne tinereţea. I-am ascultat pe Joe Dassin („Et si tu n'existais pas”), Edith Piaf („Mademoiselle chante le blues”, „Non je ne regrette rien”), Charles Aznavour („La boheme”), ş.a.

 

Dolce Aqua, litografie

 

*

Începem să ne împrietenim în autocar. Cineva a venit cu propunerea de a ne spune poveştile de viaţă. Prima am fost eu! Am început cu: „M-am născut la mijlocul secolului trecut!” Am fost întreruptă de intervenţiile ghidei şi a trebuit să repet de trei ori, spre amuzamentul tuturor. Cum majoritatea celor din autocar erau cam de-o vârstă cu mine, expresia „m-am născut la mijlocul secolului trecut” a devenit leit-motivul excursiei.

Printre noi se mai aflau şi cinci tineri: fiul meu, o familie frumoasă de la Cluj, o fată şi un băiat. Ne-am apropiat foarte mult de familia de tineri de la Cluj. Erau amândoi frumoşi, carismatici, empatici şi fireşte, descurcăreţi. Şi-au făcut un rost singuri, fără ajutorul părinţilor. Pe fată o cheamă Maria, cel mai frumos nume de pe mapamond. Pe băiat îl cheamă Iulian. 

Cu vârstele lor, tinerii ne-au scăzut media vârstei pe autocar şi au imprimat excursiei un aer proaspăt, tineresc. Îmi plac foarte mult tinerii, mai ales cei inteligenţi şi întreprinzători! Mai greu e să le accept, unora, modul de comportament. Dar... întotdeauna au existat conflicte între generaţii!

*

Nissa... este cel mai mare oraş al Coastei de Azur, perla franceză a acesteia. Are aeroport, aerodrom pentru aeronave private. Vedetele vin şi aterizează pe aerodrom.

Gloria oraşului a fost în perioada Belle Epoque. În el poţi vedea clădiri istorice din perioada barocă şi din Belle Epoque, hoteluri, vile cochete, dar şi iahturi, nave de croazieră. Aşezarea a fost înfiinţată de greci, cucerită ulterior de romani, apoi a fost sub  dominaţie italiană şi franceză.

Mergem pe renumitul „Promenade des Anglais” (plimbarea englezilor) ce se întinde pe o suprafaţă de 7 km. Timpul e noros.  În dreapta este marea de un albastru închis, iar pe  stânga sunt clădiri construite prin anii 70 ai secolului trecut, vile cochete. Cel mai luxos hotel de pe bulevard este renumitul „Negresco” construit de românul Alexandru Negrescu, fiul unui hangiu din Bucureşti, născut în anul 1868. În anul 1895 Negrescu a plecat în Franţa, după ce a făcut ucenicia la renumitele Casa Capşa şi respectiv, Bassier din Paris.  La începutul secolului XX se stabileşte definitiv pe Coasta de Azur, care atrăgea clientela de elită a Europei şi a Americii. Henry Negresco (alias Alexandru Negrescu) construieşte faimosul hotel în anul 1912, pe malul Golfului Îngerilor cu scopul de găzdui clientela de oameni bogaţi de pe mapamond. Hotelul a fost inaugurat în anul 1913, în prezenţa mai multor capete încoronate. În anul 1914 a izbucnit primul război mondial. Hotelul a fost transformat în spital de campanie. Confruntându-se cu mari probleme financiare, Negrescu a fost nevoit a vinde hotelul. Moare la 52 de ani, bolnav de cancer. Un sfârşit foarte trist al unui mare român în Occidentul  perioadei antebelice.

Negrescu este o mândrie pentru noi, românii! El a fost considerat, datorită hotelului pe care l-a construit, simbolul luxului absolut. În anul 1957, viitorii proprietari au transformat hotelul, în salon regal, cu cupolă de sticlă, cu saloane de recepţie, cu plajă privată. Numărul total al camerelor este de 96.  Ultimul proprietar, Jeanne Augier a murit în anul 2019, la vârsta de 95 de ani. Aceasta a dispus prin testament ca hotelul să fie donat unei societăţi caritabile.

Negresco” este un hotel de lux preferat de muzicieni, de pictori, oameni politici (cu foarte mulţi bani). Este supranumit „hotelul celor o mie şi una de nopţi”.

*

Am vrut să intrăm să vizităm holul hotelului, însă nu ne-au dat voie agenţii de pază. Am văzut, însă, vestitul candelabru din cristal, format din 16.800 de piese. Candelabrul a fost comandat de ţarul Nicolae al II-lea, însă a izbucnit marea Revoluţie din octombrie şi nu a mai fost livrat. L-a cumpărat, ulterior,  Negresco.

*

Am vizitat Catedrala Rusească ctitorită în anul 1912 de ţarul Nicolae al II-lea.

*

De-a lungul vieţii am vizitat atât biserici ortodoxe, cât şi catolice. Bisericile catolice le percep ca pe nişte bijuterii arhitecturale, dar nu am în ele trăirile de natură spirituală pe care le am în bisericile ortodoxe. În bisericile ortodoxe simt nevoia să îmi fac semnul crucii, simt nevoia să îi mulţumesc lui Dumnezeu că îmi poartă de grijă, simt nevoia să mă rog, pentru mine şi pentru toţi cei pe care îi iubesc. Uneori, a mă ruga este singurul mod de a ajuta oamenii! Numai în bisericile ortodoxe îmi găsesc liniştea sufletească! Numai în bisericile ortodoxe simt că intru în comuniune cu Dumnezeu.

Şi... bineînţeles... consider că bisericile ortodoxe sunt cele mai frumoase din lume!

*

În fiecare an, la Nissa, are loc un carnaval, o atracţie care datează din Evul Mediu. Carnavalul se ţine înaintea Postului Catolic.

*

Am mai vizitat Catedrala Sainte Reparate (ce păstrează amintirea stilului baroc genovez), Piaţa  Palatului, Palatul de Justiţie.

Trebuie vizitată şi Piaţa de Flori ce se organizează în fiecare zi.

Piaţa de Flori e o beţie de mirosuri şi culoare.

*

La Nissa au trăit şi creat personalităţi ca Marc Chagall, Monet, Picasso, Hemingway. Tot la Nissa s-a născut Garibaldi, cel care a înfăptuit unificarea Italiei, în anul 1861.

*

La un moment dat apare soarele, care pune în valoare şi mai mult apa mării. Nu poţi să nu te laşi fermecat de azurul infinit al mării. Suntem în vacanţă!

Nissa este capitala faimoasei Riviere franceze. El este cel mai italienesc oraş francez, întrucât timp de 5 secole, până în anul 1862, a aparţinut Italiei.

La Nissa vin cei dependenţi de mare, de soare, de istorie, de distracţie. Ea nu este o destinaţie turistică ci o escală în ţara bunului-gust şi a vacanţei perfecte.

*

 

Cu greu ne desprindem de atâtea şi atâtea frumuseţi.

Mergem spre hotel.

După ce am servit cina, am ieşit cu toţii pe terasa hotelului şi am  cântat împreună! Ce frumos! A fost momentul în care ne-am apropiat cel mai mult sufleteşte. Eram turişti din toată România.

Nu ştiu dacă le-a plăcut italienilor spectacolul oferit! Dar...

 

10 mai 2023

A treia zi de vacanţă. O zi frumoasă, cu soare!

Urcăm în autocar. Suntem pătrunşi de spiritul de vacanţă şi ne-am împrietenit cu toţii! Predomină buna dispoziţie.

În spatele nostru, în autocar, stau două doamne, conjudeţene de-ale mele, stilate şi rafinate.

Ca notă discordantă, există un cuplu cu vechi ranchiuni acumulate. E bine că soţul reuşeşte să treacă peste remarcile înţepătoare ale soţiei. Oare, cât de mult a greşit soţul, dacă nici acum, după zeci de ani petrecuţi împreună, nu poate fi iertat? Se pare, totuşi, că unii oameni nu pot ierta! Nu spun, nu pot uita! Sau... unele lucruri nu se pot ierta! Dar... trebuia să ştim noi asta?

Mergem spre Monaco! Acelaşi traseu: pe de o parte infinita mare, de cealaltă parte, versanţii înverziţi din Munţii Alpi.

Ni s-a atras atenţia de către grijulia ghidă să închidem datele mobile ale telefonului pentru a nu fi puşi în situaţia de a plăti în plus, dat fiind că Monaco nu face parte din Uniunea Europeană.

Suprafaţa terestră pe care o ocupă Monaco este de 2 km. În anul 1297, Francesco Grimaldi a avut o dispută politică în Genova (disputa dintre guelfi şi ghibellini), în urma căreia a fost alungat din Genova. Francesco Grimaldi  a fost guelf. Francesco Grimaldi şi Raynier I ajung pe teritoriul actualului Monaco şi bat la uşa mânăstirii. Doi călugări le deschid uşa, cei doi îi omoară şi cuceresc cetatea. De atunci, familia Grimaldi stăpâneşte ţinutul, care, actualmente, nu are mai mult de 36.000 de locuitori.

Principatul Monaco este un stat independent, situat pe Coasta de Azur. În Monaco sunt 30 de „petice verzi” (nu parcuri) întreţinute foarte bine de un număr de 45 de horticultori. Limba oficială în stat este franceza, însă aristocraţii vorbesc în dialect monegasc. Un procent de 90 % din muncitori provin din Franţa şi Italia.  În Monaco există şi un heliport. Colecţia de maşini de epocă a prinţului Raynier poate fi văzută într-un muzeu special constituit. Oraşul este terasat.  Există scări rulante care fac legătura între diferitele etaje ale oraşului.

Autocarul a fost parcat într-o stâncă!

Pentru a ajunge la suprafaţă am urcat cu liftul.

Monaco este un exemplu de folosire extrem de eficientă a unui spaţiu mic şi dificil. După Vatican, Monaco este al doilea cel  mai mic stat. 

Am ajuns în Piaţa Palatului Princiar. O clădire foarte bine îngrijită, uşor asimetrică. Timp de 700 de ani i s-au adăugat diferite elemente arhitectonice. Lipit de palat, se află turnul medieval, contruit în anul 1870. Asistăm la schimbarea gărzii. Este ora 11:55. Festivitatea durează 5 minute. Turiştii veniţi din toate colţurile lumii asistă la ceremonial, fiind preocupaţi să filmeze. Vine garda nouă dinspre Palatul Jandarmeriei, se salută cu garda veche, fac schimb de arme într-o festivitate solemnă, pe muzică de trompetă şi tobă. În final, turiştii aplaudă frenetic! E un spectacol frumos, plin de eleganţă şi solemnitate!

În faţa palatului există statuia lui Francesco Grimaldi, îmbrăcat în haine negre, de călugăr, având sabia ascunsă la spate. Aşa cum a fost în urmă cu sute de ani! Sub statuie sunt inscripţionaţi anii 1297 şi 1997. De la palat în jos există străduţe înguste cu terase foarte cochete şi magazine de suveniruri. Există foarte multe străzi cu sens unic, pe care circulă bolizii de lux.

Am mai vizionat Clădirea Tribunalului şi a Curţii Supreme de Justiţie, aflate în apropiere una de alta.

Am vizitat Catedrala Principatului, o clădire impunătoare şi sobră.

Urcăm într-un autobuz local şi am ajuns la Cazinoul Monte Carlo! O superbă clădire, inaugurată în anul 1858, pe care Francois Blanc o transformă în templul luxului şi al jocului de noroc, pentru miliardari. Localnicilor le este interzis să joace în Principat. Familia princiară nu a vrut ca locuitorii Principatului să îşi piardă banii la jocurile de noroc.

Ni s-a permis să intrăm în Cazinou şi să facem poze.

Ultimul mare proiect în Principat este construcţia unor apartamente cu piloni în mare. Nu am avut curaj să întrebăm cât costă.

Monaco are unul dintre cele mai mari PIB-uri din Europa.

Nu pot trece mai departe fără să spun câteva cuvinte despre Grace Kelley, frumoasa artistă care a devenit soţia prinţului Raynier, mamă a trei copii, care a avut un sfârşit tragic. A murit la 52 de ani, într-un cumplit accident de circulaţie.

Reflectez la soarta ei şi mă întristez! Necazurile nu-i ocolesc pe bogaţi, nu-i aşa?

Am vizitat Catedrala unde au avut loc toate evenimentele princiare: nunţi, botezuri, apoi mormintele, plăcile funerare ale celor din familia Grimaldi. Cea mai frumoasă placă funerară este cea a prinţei Grace Kelly de Monaco, cu flori proaspete, având pe ea o inscripţie în limba latină.

Monaco este una dintre cele mai frumoase ţări din lume, în care găseşti palate frumoase, muzee fascinante şi grădini exotice. Ea este înconjurată din trei părţi de Franţa, iar în partea de Sud are o linie de coastă foarte frumoasă, de-a lungul Mării Mediterane. Are un relief accidentat, iar o mare parte din clădiri sunt construite pe terase.  Nivelul impozitelor este foarte scăzut în Principat.

De şapte secole, Principatul este condus de familia Grimaldi. Anual, în Principat se ţine un mare concurs de formula 1 şi un turneu de tenis la care participă cei mai buni jucători.

Monaco rămâne polul luxului şi opulenţei.

Sunt temperaturi foarte mari la Monaco, deşi este doar 10 mai.  

Ne continuăm drumul spre fabrica de cosmetice „Fragonard”, condusă de a patra generaţie a familiei. Ni s-a explicat procesul de fabricaţie, apoi ne-au condus la magazinul fabricii. Noi, femeile, ne-am cumpărat cosmetice, renumite în întrega lume. Nu ştiu cât de fericiţi au fost bărbaţii, văzând preţurile produselor. Oricum... nu a ripostat niciunul (sic!).

Înainte de a ajunge la fabrica Fragonard a început să plouă. Ploaia s-a intensificat. Trebuia să mai vizităm şi Satul medieval Eze, situat la o altitudine de 400 m, pe un teren denivelat. Cum majoritatea din autocar suntem născuţi „la mijlocul secolului trecut”, ghida, protectoare cum e,    ne-a sugerat să nu-l mai vizităm pentru a evita eventualele pericole.  Am fost cu toţii de acord.

Am urcat în autobuz pentru a merge spre autocar. Multă voie bună!

Ghida ne-a pus spre ascultare muzică populară românească. Am constatat că a început să ne fie dor de casă şi de cei dragi, pe care îi iubim!

 

11 mai 2023

Zi frumoasă, însorită.

După servirea micului dejun, ieşim afară, lângă piscină, pentru a ne bea cafeaua. Pe marginea piscinei, sunt plantaţi arbuşti mediteraneeni, care ne îmbată cu mirosul florilor lor multicolore.

Discuţiile dintre noi, la băutul cafelei, sunt diversificate. Pe fond de voie bună, depănăm amintiri, pe care le avem, slavă Domnului, din belşug, noi, cei cu „trecere de vreme”!

Mergem spre Torino!

Ghida ne surprinde din nou cu muzica pe care o pune la radio: Francisco Rossi, Giani Morandi, Semino Rossi, Amedeo Minghi, Albano, Romina Power şi, nu în ultimul rând, Toto Cutugno cu al său „L'italiano verro”! Prin muzică, am intrat cu toţii în atmosfera italiană!

*

Până la urmă, ce este muzica? Muzica înseamnă sunete... sunete care produc vibraţia sufletelor! Iar sufletele noastre, ale turiştilor, au vibrat la unison!

*

Până la Torino se fac două ore şi jumătate. Trecem munţii spre nord, în linie dreaptă, în regiunea Piemont. Vegetaţia este diferită aici: versanţii sunt plini de viţă de vie şi de salcâmi... superbi salcâmi în floare, poieniţe cu flori! După munte, urmează câmpia cultivată cu cereale, cu viţă de vie, cu pomi fructiferi.

Italienii au un sistem de irigaţii încă din vremea lui Mussolini! De ce nu am păstrat şi noi sistemul de irigaţii pe care l-am avut înainte de revoluţie? E o întrebare retorică!

*

Torino este o comună din nordul Italiei. E capitală a regiunii Piemont. Această regiune e foarte dezvoltată din punct de vedere agricol şi industrial. Oraşul este înconjurat de Munţii Alpi şi scăldat de Râul Pad. Arhitectura sa este foarte bogată, e o amprentă pe care au lăsat-o conducătorii ducatului de Savoya. Stilurile arhitecturale ale clădirilor sale sunt o combinaţie între baroc, rococo, neoclasic, art nouveau. Cele mai multe clădiri au fost construite între secolele XVI – XVIII.

În anul 1046, aşezarea a intrat sub stăpânirea familiei de Savoya, care, timp de 300 de ani, a reuşit să facă din Torino un oraş ce putea deveni capitala Italiei Reunite. Cei din familia de Savoya, până în 1720, au fost duci, iar după aceea regi.

După unificarea statelor, ce a survenit în anul 1861, Torino a fost timp de trei ani capitala Italiei Reunite. Rege a fost Vittorio Emanuelle de Savoya.

Torino nu putea ramâne capitala Italiei, întrucât este situat în nord-vestul statului şi era prea departe din punct de vedere logistic, administrativ. Oraşul este aerisit, cu multe spaţii verzi. El este oraşul palatelor cu mai multe faţade şi a clădirilor cu colonade.

În Torino se află Universitatea, muzeul automobilelor, Palatul regal (reşedinţa oficială a membrilor familiei de Savoya), Biblioteca regală, parcuri, restaurante, biserici, teatre, etc. Tot aici, poate fi vizitat muzeul egiptean din Torino, specializat în arheologie şi antropologie cu înclinare specială spre egiptul antic. Acest muzeu cuprinde 30.000 de piese aduse legal din Egipt şi a fost înfiinţat înaintea celui din Cairo.

*

Sute, sute de oameni stăteau la coadă, în căldură, pentru a intra la muzeu, fapt din care am dedus că există un interes deosebit pentru egiptologie.  Şi eu, dacă aş fi avut timp, aş fi vrut să-l vizitez.

Din nou am regretat că nu am roaming ca să pot trimite poze pentru cei dragi, deşi le promisesem!

*

În Torino se află şi un muzeu de artă contemporană, Muzeul Egizio şi Mole Antonelliana care trebuiesc vizitate.

Acest oraş mai este denumit şi „oraşul cafenelelor istorice”.

Ducele Emanuelle Filiberto di Savoya, fondatorul oraşului, era prieten cu regele Spaniei, care i-a făcut rost de boabe de cafea. Ulterior, s-a înfiinţat „cafeneaua monarhiei”. A apărut apoi cafeaua „expresso”. Denumirea „expresso” însemna, de fapt, o cafea care să se facă rapid, pentru că venea trenul „expresso”. Ulterior, la Torino, a ajuns şi cacaoa. Dar, fiind produs de import, era foarte scumpă. Atunci, locuitorii au combinat cacaoa cu alune şi a rezultat ciocolata.

Oraşul este cunoscut mai ales iubitorilor de fotbal, prin echipele FC Iuventus şi FC Torino, foarte apreciate, de altfel. În anul 2006, aici au avut loc Jocurile Olimpice de iarnă.

Piesa de rezistenţă şi relicva cea mai cunoscută a oraşului este „Sfântul Giulgiu” sau „Giulgiul din Torino”. Giulgiul este o pânză veche, cu o urmă imprimată de corpul unui om, despre care se crede că a fost pânza cu care a fost acoperit Isus Hristos, în mormânt. Vaticanul nu adoptă această teorie, el foloseşte sintagma „Omul Sfânt de la Torino” pentru a-l denumi pe cel care a fost acoperit cu pânza. Giulgiul a fost descoperit în anul 1354 şi expus în anul 1389. Acesta a fost  testat şi pe el s-a descoperit sânge uman, grupa AB.

Din anul 1578, giulgiul este păstrat în capela regală a Catedralei San Giovanni Battista, din Torino. În 1988, testele efectuate independent au arătat că ţesătura a fost făcută pe la anii 1260 – 1390. Alte teste, ulterioare, au sugerat că giulgiul ar putea să fie mult mai vechi, chiar din secolul I după Hristos. Cum era de aşteptat, asupra acestui subiect s-au purtat o serie de controverse.

Amestecul de istorie şi artă fac din Torino o destinaţie turistică de top. Dar... e prea puţin o zi să-l vizitezi! Îţi trebuie cel puţin o săptămână! Poate se va întâmpla!

 

12 mai 2023

Încă de cu seară, m-am pus de acord cu membrii familiei mele, să ne trezim de dimineaţă şi să mergem pe malul mării pentru a privi răsăritul soarelui. Una din plăcerile mele este de a privi răsăritul şi asfinţitul soarelui de pe malul mării.

La ora 06:30 eram pe malul mării. Soarele a apărut ca o minge roşie, iar razele acestuia se reflectau ca nişte suliţe în mare. Imaginea m-a copleşit! Am trăit unul din momentele de graţie din această excursie. Am rugat clipa să rămână! Nu mai voiam să respir, ca să nu deranjez zorile! Marea era agitată, afară erau doar 15 grade Celsius. Era plină de pietre mici. O femeie în vârstă, îmbrăcată modest, stătea pe plajă şi mânca! Un bărbat, foarte curajos, făcea baie în mare. Este tabloul pe care l-am văzut în dimineaţa acelei zile.

Timpul trece repede.

Între timp, magazinele s-au deschis. Merg la un magazin şi îmi cumpăr o bluză. Ce fericită sunt! E primul suvenir cumpărat în acest sejur!

Mergem la masă, servim micul dejun. După aceea, urcăm în autocar pentru a vizita satul medieval Dolceacqua şi oraşul San Remo.

Satul Dolceacqua este situat pe dealurile din Val Nervia şi este considerat una dintre pietrele preţioase ale Rivierei Italiene, fără a avea însă ieşire la mare. În anul 1883, au venit în localitate doi pictori impresionişti: Renoir şi Monet. Ambii au rămas fascinaţi de peisajele locului şi au rămas să picteze aici. În anul 1884, Monet a revenit şi s-a cazat aici.

Satul a fost fondat de către romani. Ulterior, genovezul Alberto Doria (militar de carieră), a cumpărat localitatea şi a construit Castelul  Dei Doria. Actualmente, aşezarea este formată din două părţi: Terra, partea cea mai veche a satului situată în zona de sus şi „Bargo” ce a apărut mai târziu, pe malul drept al Nerviei.

Între cele două părţi ale satului, peste râu, se află un pod medieval, de un farmec aparte, care ne conduce direct în cetatea medievală. Mergem în sus, pe străduţele înguste; de o parte şi de alta sunt căsuţe renovate,  din piatră, unite între ele, în care locuiesc aproximativ 30 de persoane. Sus, căsuţele sunt unite prin podeţe de piatră. Jos, magazine de suveniruri, bijuterii şi produse locale.

Am cumpărat o litografie cu podul, biserica, cetatea şi castelul, foarte frumoasă, de altfel. Pe verso, este inscripţionat „Chine di Dolceaqua esequite da Moris de Seyna”. Este foarte reuşită şi mă bucur că am achiziţionat-o!

Am intrat în atmosfera medievală. Timpul noros a amplificat senzaţia de mister. Oamenii din cetate sunt îmbrăcaţi modest, abordând moda unisex, dar... sunt civilizaţi şi amabili, dacă le soliciţi ajutor.

*

Întotdeauna mi-a plăcut şi am fost foarte fericită când am avut posibilitatea de a mă plimba dimineaţa pe străduţele unei cetăţi medievale.

Evul Mediu şi Renaşterea ca etape istorice, au exercitat asupra mea o atracţie specială.

Ce mai? Trăiesc alte clipe de graţie!

*

Străduţele urcă până la Castelul Dei Doria care este deteriorat (aşadar... şi la ei!) în urma războiului dintre austrieci şi francezi, din secolul XVIII. Chiar şi aşa, castelul se poate vizita contra sumei de 6 euro.

În sat se practică agroturismul. La pensiuni se poate servi mâncare tradiţională, făcută cu uleiul lor şi, ca bonus – vinul de Dolceacqua.

Plecăm entuziasmaţi de la Dolceacqua, despre care Monet spunea, în 1884, că este „un exemplu extraordinar al uşurătăţii”, expresie probabil  sinonimă a sintagmei „Dolce vita”, ca mod de viaţă, ce caracterizează toate satele de pe coasta sudică, unde se află, printre altele, atât Dolceacqua cât şi San Remo.

*

Ajungem la San Remo, cunoscut ca oraşul festivalurilor şi al florilor.

Pe la 1864, doctorul Panizi recomanda aerul de la San Remo pentru tratarea depresiilor. Primii turişti care au venit aici au fost aristocraţii, care au venit pentru superbul peisaj şi pentru climă. Locuitorii oraşului au o puternică legătură cu comunitatea rusă. În anul 1913, comunitatea rusă, la iniţiativa ţarinei Marina Alexandrova, soţia ţarului Nicolae al II-lea, au construit o biserică ortodoxă. Tot ţarina a iniţiat obiceiul sejururilor de iarnă şi a donat oraşului primii palmieri. În parcul din curtea bisericii se află bustul regelui Vittorio Emanuel al III-lea, membru al Casei de Savoya, iar în biserică este înmormântată Elena de Muntenegru, soţia sa.

În oraş există o serie de magazine ruseşti. După izbucnirea războiului din Ucraina, foarte puţini ruşi mai vin la San Remo. Aici există vila în care a locuit în ultimii 10 ani din viaţă Alfred Nobel, cel care a descoperit dinamita.

Mergem pe Corso Empress. Trecem pe lângă Casinoul Municipal, o clădire somptuoasă, vopsită proaspăt în crem. Datează din 1905. Aici îşi încearcă norocul clientela selectă (adică oameni cu bani).

Continuăm drumul spre Teatrul Ariston, unde are loc festivalul anual de muzică uşoară. Acest festival mai este denumit şi „făuritorul de şlagăre”! Evergreen-uri!

Pe bulevard există plăcuţe cu câştigătorii festivalului, începând cu anul 1951 şi până în anul 2022.

*

M-am emoţionat! Am fredonat în minte melodia lui Toto Cutugno „Solo noi”, câştigătorul marelui premiu în anul 1980. Încerc să-mi aduc aminte de o melodie de muzică uşoară devenită recent şlagăr! Nu-mi amintesc! E ceva ce are legătură cu mine sau cu muzica actuală?

*

Oraşul e plin de parcuri cu flori mediteraneene, trandafiri şi palmieri.

Urmează pauza de masă, până la ora 15.30.

Am mers la un Mc Donalds. Am aşteptat până am fost serviţi foarte mult (vreo 45 minute), deşi totul era automatizat. Plata se face numai cu cardul. Spre ce ne îndreptăm?

Ne-a mai rămas timp până la ora stabilită să ne întâlnim şi vreau să-l petrec în linişte, pe faleză. M-am aşezat lângă un cetăţean, cam de aceeaşi vârstă cu mine, care citea o carte. Era absorbit de carte! Nu a văzut că m-am aşezat lângă el pe bancă. Ce fericit! Cititul e un ritual! Nu am vrut să întrerup ritualul! Dacă era un tânăr... tot nu m-ar fi observat, pentru că se uita în tabletă, vorbind cu prietenii lui virtuali! Asta e diferenţa!

Mă bucur că fac parte din acele generaţii care iubesc cărţile şi care nu pot trăi fără ele! Mai au tinerii timp să privească noaptea cerul plin de stele? Mai au tinerii  timp să vadă primăvara cum dă colţul ierbii? Mai au tinerii timp să vadă toamna  frunzele căzând? Mai au tinerii timp să vadă şi să simtă fulgii de nea care cad pe pământ iarna? Ei nu realizează cât de singuri sunt din cauza tehnologiei... Da... tehnologia – cu toate avantajele ei!

Mă bucur că fac parte din acele generaţii care iubesc cărţile... care au citit fără a fi îndemnaţi de cineva, care nu pot trăi fără cărţi!

Pe faleză, vântul suflă puternic. S-a înnorat. Parcă e o zi de toamnă. Plajele cu nisip sunt pustii. E doar 12 mai!

*

Părăsim oraşul muzicii şi al trandafirilor şi ne îndreptăm spre hotel.

 

13 mai 2023

Mergem pe autostrada de coastă, pe Via Aurelia. Pe de o parte se află munţii verzi şi stâncoşi, cu hoteluri şi vile elegante, vopsite în muştar şi roz, pe cealaltă parte , marea, de un albastru infinit.

Pe vremuri, casele pescarilor, care plecau pe termen lung de acasă, erau vopsite simbolic, în diferite culori, pentru a fi recunoscute de  aceştia de la distanţă, dar şi pentru a arăta evenimentele care s-au petrecut în lipsa lor. Casele erau vopsite în albastru dacă li se năştea un băiat, în roşu dacă li se năştea o fată şi în negru dacă murea un membru al familiei. Locuitorii satelor îşi mai vopseau casele în galben, simbolul soarelui, în verde, simbolul vegetaţiei sau roşu-cărămiziu, simbolul dragostei de viaţă al acestora.

*

Era vremea în care nu se făceau poze, cu atât mai mult cu telefonul şi trimise instantaneu în orice colţ al lumii! Are şi tehnica rolul ei!

*

Ajungem în splendida staţiune Santa Margherita Ligure. Mergem spre debarcader. Ne întâmpină statuia albă a lui Cristofor Columb, arătând cu degetul spre America, bineînţeles! Apoi, urmează statuia regelui Vittorio Emanuel al III-lea, în negru.

Pe dreapta, dinspre debarcader, de-a lungul golfurilor cu ambarcaţiuni, se găsesc tarabe cu genţi, haine, porţelanuri vechi, ochelari, pălării, obiecte din sticlă de murano. Cu 10 euro i-am cumpărat fiului meu o pereche de ochelari, cu rame pătrate. E foarte încântat, chiar fericit!

E foarte, foarte cald, deşi e abia 13 mai!

Stăm pe o bancă la umbră. De jur - împrejur sunt locuinţe cu patru etaje, vopsite în crem, muştar, cărămiziu, cu ferestre lungi, din lemn vopsit în verde, cu draperii.

În dreapta se află un castel medieval, bineînţeles, cu turn, de unde se puteau vedea pericolele dinspre mare.

Parcurile cu flori mediteraneene (lavanda, bougainvillea, oleandrul) divers colorate, palmierii, pinii, ne bucură retina şi parcă mai atenuează puţin căldura insuportabilă. Aici... vara se grăbeşte să vină!

Santa Margherita e o staţiune de top. Aşezarea datează din secolul  XVI.

La ora 12, urcăm cu toţii în ambarcaţiune şi mergem spre Portofino. Marea e liniştită. În jur, şalupe, vapoare acostate, bărci cu motor şi cu pânze. Pe steagul ambarcaţiunii noastre e scris: „Un cuore grande cosi!” (O inimă atât de mare!). Ce frumos!

Vântul suflă din ce în ce mai tare.

În jurul nostru, se vorbesc toate limbile pământului!


În Portofino

 

Dintr-o dată se face linişte: răsună glasul lui Andrea Bocelli, interpretând melodia „Love in Portofino”. Muzica e divină. Chiar dacă noi, cei din ambarcaţiune, suntem din colţuri diferite de pământ, avem ceva, totuşi, în comun; bucuria de a ne plimba pe mare, de a admira splendida privelişte şi de a asculta vocea inconfundabilă a lui Bocelli. Momentul e unic!

Ajungem la Portofino!

Un oraş de nici 3 kilometri pătraţi! Este unul din locurile alese de Dumnezeu pentru El!

Portofino este staţiunea vedetelor... a vedetelor cu pretenţii. Aici s-au realizat o serie de filme cu Sofia Loren, Gina Lolobrigida, Marcelo Mastroiani, ş.a. Chiar şi inaccesibila Greta Garbo s-a îndrăgostit de acest loc...

Nu sunt foarte multe obiective de vizitat în Portofino, dar aici vii pentru aer, pentru privelişte (munte şi mare), pentru iahturi (ca să le admiri), pentru casele „pictate” în stânci!

M-am gândit cum ar fi să mă trezesc dimineaţa şi să privesc în fiecare zi minunatele privelişti... Sigur... ar fi un vis!

Există, totuşi, un castel medieval ce a aparţinut lui Brown, dar care acum se află în administrarea primăriei.

Urcăm muntele până la bisericuţa „San Giorgio”. Bisericuţa nu este îngrijită, dar priveliştea pe care ţi-o oferă urcând până la ea, te lasă fără respiraţie. Tot fără respiraţie te lasă şi preţurile de aici: 4 euro o cafea, 12 euro o îngheţată.

Coborâm de la bisericuţă, mergem în Piaţa Centrală ticsită de terase şi turişti. Cu greu găseşti o masă. În aşteptarea ambarcaţiunii, ne-am aşezat la umbră pe o bordură de piatră. Admirăm priveliştea: în faţă celebrul Port din Portofino, munţii împăduriţi, case colorate şi marea...

O turistă din Germania ne-a servit cu câte o îngheţată. Ce gest frumos... la preţurile de aici! I-am mulţumit în engleză. Am rămas plăcut impresionaţi!

Vine ambarcaţiunea care ne va duce la autocare  cu care vom ajunge la hotel.

La Portofino am trăit una din cele mai frumoase zile de vacanţă.

Portofino... nu poate fi uitat! El te cucereşte iremediabil!

 

14 mai 2023

Ultima zi de vacanţă. Astăzi mergem în Franţa, la Cannes şi Antibes.

Cannes a fost, iniţial, un sat pescăresc, ca, ulterior, să devină oraşul care găzduieşte Festivalul anual de film.

Prima ediţie a festivalului a avut loc la 1 septembrie 1939, la Cazinoul Municipal. Izbucnirea celui de-al doilea Război Mondial a determinat suspendarea organizării festivalului, până în anul 1946.

Actualmente, festivalul se organizează în Palatul Festivalului care străjuieşte Bulevardul Croisette. Din anul 1965 s-a acordat câştigătorilor distincţia „Palme D'or”.

Primul film românesc premiat la Cannes se numeşte „Scurtă istorie” şi a fost realizat de Ion Popescu Gopo, în anul 1957.

Anul acesta, festivalul s-a desfăşurat între 16 şi 27 mai. Aşadar, noi am fost la Cannes cu două zile înainte de începerea festivalului. Vedetele vin aici cu iahturi sau cu automobile de  lux. Din şase în şase ore se schimbă covorul roşu. Personalitatea artistică emblematică a acestui an a fost Catherine Deneuve. Peste tot sunt afişe cu ea... frumoasa şi delicata Catherine Deneuve, cea care a ajuns la venerabilă vârstă de 79 de ani!



Cannes

Ne plimbăm pe Croisette ce se întinde pe doi kilometri, având numeroase restaurante, cafenele, boutiq-uri, plaje pitoreşti cu nisip artificial.

În depărtare, pe mare, se văd spectaculoasele iahturi.

Dat fiind că peste două zile începe festivalul, e multă aglomeraţie. Dar... nu atât încât să nu găsim câte un scaun de unde să privim marea şi iahturile, care se plimbă alene.

Pe plajă sunt foarte multe corturi cu terase, magazine, baruri. E inutil să spun ce preţuri sunt: aşa... ca la festival!

Vedem amprentele lăsate de actori, pe pavaj.

De pe faleză se poate vedea partea veche, istorică, medievală a oraşului, unde este biserica, turnul, portul. Motto-ul oraşului este „Viaţa este o romanţă!”

Cannes este un oraş elegant şi luxos.

*

Mergem spre staţiunea Antibes.

Este o aşezare întemeiată de greci. Din a doua jumătate a secolului XIX a devenit o staţiune exclusivistă, aici venind elita artistică şi politică. Au venit aici Picasso, Marlene Dietrich, familia Kennedy.

Aici se poate vizita Muzeul Picasso (cu 6 euro), care este o clădire din piatră, medievală, care a aparţinut familie Grimaldi.

Picasso este cel mai complex artist plastic al secolului XX. A locuit la Antibes timp de 6 ani. O perioadă, fireşte, prolifică din punct de vedere artistic.

Sunt cozi interminabile la bilete, cu turişti din toate naţionalităţile, cu precădere asiatici. Asta denotă că arta este încă preţuită, este iubită, ceea ce este foarte bine!

Când ajungi în partea veche a oraşului ai impresia că te-ai teleportat în altă epocă: străduţe înguste, pavate cu piatră, cafenele, restaurante, magazine, case cu obloane, parcă sufocate de vegetaţia divers colorată.

Musai, trebuie vizitată Piaţa Provensala, unde se poate servi ceva de mâncare. Preţuri: un fel de mâncare 15 euro, o sticlă de vin 20-24 euro.

Mergem mai departe: Mediterana azurie în faţă, ziduri de cetate şi Alpii în fundal. E o faleză, cumva, deasupra mării. Aici există nisip natural, care nu prea se găseşte pe alte plaje de pe coastă.

Zona Portuară a oraşului se împarte în Portul vechi şi Portul Vanban, cel mai mare port de iahturi de la Marea Mediterană.

*

Iahturile trebuie doar privite! Nu e cazul să întrebi cât costă sau cât costă parcarea lor.

Eu... nu îi invidiez pe proprietarii de iahturi! Mie nu-mi trebuie decât bani pentru călătorii... Restul... sunt detalii!

În timpul liber, ne-am separat. Bărbaţii au vrut să bea câte o bere. Eu cu Maria am plecat să îmi cumpăr o rochie, suvenir. Maria mi-a dat „instrucţiuni” ce fel de rochie să iau ca să fiu modernă (!?!). O percepeam ca pe o fiică a mea (şi putea fi... are 28 de ani). Vânzătoarele, fireşte, amabile... numai că, nu am găsit o rochie să corespundă exigenţelor mele, dar mai ales ale Mariei.

Nu-i nimic, şi-a cumpărat Maria o rochie! Îşi mai cumpărase una la Cannes.

M-am ales cu bucuria de a fi împreună cu ea...

Mergem spre hotel. Trebuie să facem bagajele. Mâine e plecarea.

Regret că timpul  a trecut aşa repede!

A fost o săptămână de vis!

Călătoriile chiar mă fac fericită!

Iar acum, la vârsta mea... ele sunt unele din bucuriile pe care le mai pot avea încă.

Dacă aş lua-o de la început, aş călători mult mai mult... dar aş face-o pe jos... să simt pământul şi iarba sub picioare; să respir aerul curat al muntelui şi să aud susurul apelor curgătoare, ciripitul păsărelelor, să escaladez munţii, să mă lupt cu valurile mării. Iar când obosesc, să mă aşez şi să privesc CERUL!

Înainte de a ne despărţi, Timea ne-a spus: „Coasta de Azur e mai mult decât o destinaţie turistică, e o stare de spirit!”

Ne-a mai spus: „Călătoriti, călătoriţi pentru a vă construi amintiri ce se vor transforma apoi, în bijuterii pentru suflet!”

Minunat! Minunat!

 

Concluzii:

Coasta de Azur şi Riviera italiană trebuie, musai, vizitate, dar nici într-un caz vara din cauza temperaturilor foarte mari! 

Coasta de Azur şi Riviera Italiană sunt un amestec de natură, istorie, artă; o armonie perfectă între creaţia lui Dumnezeu şi a Măriei Sale, OMUL!

Coasta de Azur şi Riviera Italiană înseamnă lux şi opulenţă, un spectacol în sine, UN REGAL!

 

 

15 mai 2023

Ne trezim cu noaptea în cap, urcăm în autocar pentru a merge la aeroport. Nu mai aveam răbdare să ajung şi să iau legătura cu cei dragi.

Înainte de a ateriza avionul, mi s-a restabilit internetul.

Imediat am trimis mesaje celor dragi.

Am ajuns!

Ce mult mi-aţi lipsit!

Ce dor mi-a fost de voi!

Ce mult vă iubesc!

Repet: pentru mine, fericirea supremă constă în a călători împreună cu cei dragi!

Am ajuns acasă pe la orele prânzului.

Ne odihnim puţin... pentru ca apoi... să planificăm alte şi alte călătorii!

Însăşi VIAŢA ESTE O CĂLĂTORIE!

                    August 2023

                                                                                                   

Niciun comentariu: