Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcriţa
11.01.2025
„[...]un mic sâmbure greşit în organizarea societăţii, în viaţa economică creşte și îngroapă o naţiune”. (Mihai Eminescu)
.
Despre „Eminescu economistul” s-au publicat numeroase articole și cărți,
prezentate inclusiv pe Internet.
Multe dintre acestea conțin numeroase și grave răstălmăciri, nu prezintă
adevărul adevărat.
Geniul lui Eminescu se reflectă şi în
gândirea sa economică, inclusiv în abordarea problemelor fiscale, de mare fineţe,
pe care politicienii, parlamentarii şi guvernanţii noştii fie le ignoră, fie le
abordează cu incompetență, fie în folosul grupurilor de interese nelegitime din
care fac parte.
Edificatoare pentru gândirea economică a lui
Eminescu sunt fie şi numai articolele publicate în ziarul Timpul, cele mai
multe în lunile iulie şi august din anul 1881, dintre care exemplificăm
„Creditul mobiliar”, „Creditul mobiliar şi jocul la bursă”, „Creditul mobiliar
şi presa capitalei”, „Statutele creditului mobiliar”.
Din scrierile economice ale lui Eminescu
rezultă:
1) exactitate, conştiinciozitate şi
corectitudine în cercetarea fenomenelor descrise;
2) polemicile sale (necruţătoare), care sunt
făcute numai şi numai în slujba interesului naţional;
3) concepţia sa unitară despre economia
politică privită ca factor esenţial al propăşirii şi al independenţei
economice, sociale şi politice a României, concepţie a cărei actualitate este
de netăgăduit.
Foarte interesante sunt analizele critice,
fundamentate pe o temeinică documentare, despre deficitele bugetare existente în perioada analizată a anilor 1862 –
1879.
Eminescu aduce numeroase argumente despre necesitatea echilibrării bugetelor, şi cu atât mai
mult despre crearea unor excedente
bugetare care ar avea ca efect ridicarea nivelului de trai, care este
scopul oricărei economii naţionale, deoarece numai în aceste condiţii „poporul, căci numai de el poate fi vorba,
s-ar îmbrăca mai bine, s-ar hrăni mai bine, şi-ar dura locuinţă mai încăpătoare
şi mai sănătoasă şi în fine s-ar înmulţi”[1].
În ceea ce priveşte „dările”, Eminescu atrage
atenţia asupra adevărului conform căruia folosirea chibzuită a banului public,
perceput pe calea dărilor de la cetăţeni, este o problemă foarte importantă:
„Nu
ceea ce percepe de la contribuabil e cestiunea principală, ci întrebuinţarea
productivă sau improductivă pe care el o face de acele venituri. Dacă cele
venituri se cheltuiesc în mod improductiv, fie pentru a-şi susţine luxul clasei
guvernante, fie pentru necesităţi politice, în disproporţie cu însemnătatea şi
puterea unei ţări, banul perceput nu e aproape de nici un folos economic pentru
popor”[2].
Versurile din poezia Scrisoarea III-a,
a lui Eminescu, prezintă modul în care:
1) saltimbanci şi irozii[3]
ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofie; spuma asta-nveninată, astă
plebe, ăst gunoi, a ajuns-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!, care numai banul
îl vânează şi câştigul fără muncă;
2) fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, bâlbâiţi cu gura strâmbă, au
ajuns stăpânii astei naţii!, sfâşiind această ţară, făcând neamul nostru de
ruşine şi ocară.
Tot Eminescu ne oferă soluţia prin care putem scăpa de aceştia,
respectiv cu ajutorul unui Vlad Ţepeş care, punând mâna pe ei, să-i împartă în
două cete: în smintiţi şi în mişei, şi în două temniţi large cu de-a sila să-i
adune, să dea foc la puşcărie şi la casa de nebuni!
Un stat care nu se bazează pe „ierarhia
meritului”, pe „criteriul
valorii muncă”, este un stat bolnăvicios.
„Secretul vieţii lungi a
unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”. (Mihai Eminescu).
Ca un finanţist foarte bine documentat,
Eminescu dă exemplul altor ţări în care banii contribuabililor sunt folosiţi cu
chibzuinţă, contribuind la creşterea bunăstării cetăţenilor săi: „dar
serviciile pe care statul le aduce în schimb cu banul contribuabilului sunt nu
numai echivalente, ci întrec cheltuiala făcută. Prin sumele ce le consumă
mecanismul statului se înlătură pierderile ce se opun producţiunii şi
schimbului; prin cheltuielile făcute se uşurează oricărui producător condiţiile
în cari munceşte, încât producţiunea creşte în proporţie cu cheltuielile
statului şi viceversa. Bunăstarea fiecărui individ sporeşte şi, fiindcă
bunăstarea e condiţia bunului trai, media vieţii fiecăruia devine mai lungă,
copiii crescuţi în condiţii mai bune de cum fuseseră părinţii lor, o generaţie
şi mai viguroasă şi mai aptă pentru producţiune ia locul celei ce se stinge.”[4].
Eminescu atrage atenţia şi asupra unor
adevăruri care, parcă sunt scrise pentru zilele noastre: „la noi sporirea
veniturilor statului înseamnă totdeauna diminuarea veniturilor fiecărei
economii private, nu din prisosul producţiunii, ci, la clasele de jos, de-a
dreptul din primele necesităţi, din plata muncii zilnice se percepe darea;
mărimea contribuţiilor statului este echivalentă cu mărimea mizeriei
populaţiunii”[5].
Şi atunci, ca şi acum, politicile economice
și sociale greşite în creşterea poverii fiscale (a impozitelor, a
taxelor, a contribuţiilor etc.) are drept consecinţă diminuarea nivelului de
trai al tot mai multor cetăţeni, descreşterea numerică a populaţiei manifestată
în zilele noastre prin plecarea a aproape 4 milioane de persoane (dintre cele
mai productive) din ţară.
Eminescu nu este împotriva redimensionării
dărilor fiscale, dar el atrage atenţia asupra necesităţii stabilirii
impozitelor în funcţie de posibilităţile de plată ale fiecăruia, principiu exprimat
astăzi pin noţiunea de „puterea
contributivă”: „suntem mai departe
decât oricând de cea elementară facultate a poporului de a-şi face singur
dările în proporţie cu puterile lui”.
Această elementară facultate a guvernanţilor,
de „a stabili dările în proporţie cu puterea de plată ale fiecărui contribuabil
(plătitor de impozite)” înseamnă aplicarea principiului „impozitării în cote
progresive compuse”, care se aplică în (aproape) toate ţările dezvoltate ale
lumii, nu și în România.
Eminescu atrage şi atenţia şi asupra
adevăraţilor vinovaţi, cei din conducerea ţării, care adoptă impozite
istovitoare, în special pentru marea majoritate săracă a ţării, precizând că orice
ban care i se ia cetăţeanului-contribuabil, printr-o impozitare inechitabilă
(precum în România, cu cota unică) „se scade din greutatea pâinii săracului,
deci din puterea lui musculară, din putinţa lui de a produce”[6].
Eminescu, îngrijorat profund şi de faptul că,
tot mai mulţi străini acaparau, sau conduceau, importante sectoare de
activitate, că foloseau sume tot mai mari în scopuri speculative, în special pe
calea „capitalului parazitar bancar” (precum și în zilele noastre), a atras
atenţia şi asupra faptului că
„În societatea despotică, ca şi în cea
demagogică, omul prin sine însuşi nu înseamnă nimic, banul e totul. Banul
devine semnul distinctiv care clasează şi deosebeşte oamenii între ei şi, fiindcă
el are o mobilitate proprie naturii lui, trece din mâini în mâini, transformă
condiţiile indivizilor, ridică sau înjoseşte familii, de aceea nu e aproape
nimeni care să nu fie obligat a face încercări disperate şi continue pentru a-l
păstra sau pentru a-l câştiga”[7].
Fără a aborda și gândirea socială şi politică
a lui Eminescu, consider că următoarele citate ale sale ar trebui să constituie
crezul fiecărui cetăţean și, în mod deosebit, al celor care hotărăsc destinele
acestei ţări.
„Greşelile
politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni
nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru
zeci de ani înainte, viitorul ei.”.
„Nimic nu e mai
periculos pentru conștiința unui popor, decât priveliștea corupției și a
nulității recompensate.” (Eminescu, în „Timpul”, 26 mai 1882)
„[...]cu cât se-nmulţeşte clasa celor ce consumă numai
fără a produce cu atât clasa celor ce produc se va da mai tare înapoi, se va
hrăni mai rău, va fi supusă la boale mai numeroase, se va stinge chiar.[...] când
organizarea socială favorizează înmulţirea claselor neproductive, ea
favorizează apăsarea și nimicirea celor
productive”. (Eminescu, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 93, 28 august , 1877, pg.
3)
„Ierarhia socială n-ar
trebui să fie decât o ierarhie a muncii”. (Mihai Eminescu).
„Avem de-o parte rasa românească cu trecutul ei, identică
în toate ţările pe care le locuieşte, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr
și de patriotism. Avem apoi deasupra acestui popor o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi și de cocote,
răsărită din amestecul scursăturilor orientale și occidentale”.
„Cea dintâi datorie a naţiunii, dacă vrem să se întemeze
și economiceşte și moraliceşte, e sarunce pătura de paraziţi de deasupra-i în
gunoiul din care a ieşit[...]. Curăţată de pătura de paraziţi, naţia îşi va
reveni în fire”. Ce este pătura superpusă ? Este un „concept fără determinare etnică desemnând o asociaţie de
exploatatori fără principii, legaţi între ei prin demagogie și prin fapte şi
comportamente, care au toate aceleaşi comportamente: contribuie la degradarea
fondului biologic al unui popor, la declinul economic al acestuia și la
dezintegrarea lui cultural-spirituală”, (Eminescu. Vezi Ilie Bădescu.
Sociologie eminesciană, Galaţi, Porto-Franco, 1984, p. 107.)
Guvernul a creat „Industria palavrelor și prăvăliile de
minciuni”. (Eminescu, Timpul, VI, nr. 184, 24-25 august 1881, pg. 1).
„Ocazia e iute la fugă şi leneşă la întors.”.
(Mihai Eminescu)
„Menirea
vieţii tale e să te cauţi pe tine însuţi.”. (Mihai Eminescu)
„Munca unui
om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând.”. (Mihai Eminescu)
„De aproape două mii de ani ni se predică să ne
iubim, iar noi ne sfâșiem.”. (Mihai Eminescu)
„Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să
existe alegere...”. (Mihai Eminescu)
„Mulţi
lucrează, dar puţini gândesc.”. (Mihai Eminescu)
„Fără muncă nu există
bunăstare, fără adevăr nu există cultură.”. (Mihai Eminescu)
„Dacă nu pricepem ceva, să zicem mai bine că nu
pricepem decât să-i dăm o explicaţie falsă.”. (Mihai Eminescu)
„Totul ia timp… și timpul ia tot.”. (Mihai Eminescu)
„Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic
şi nimic având totul.”. (Mihai Eminescu)
„Toate numirile în funcţiuni nu se fac după
merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rândul lor, atârnă de comitetele
de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete
îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru
copiii «patrioţilor» trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde,
ele decid a se face drumuri judeţene pe unde «patrioţii» au câte un petec de
moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune,
se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui «patriot».”. (Mihai Eminescu)
„Statul a devenit, din partea
unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti
oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul
culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate.”.
(Eminescu)
„S-au zidit fără îndoială
multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc numai în
capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine
absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut
din politică o profesie lucrativă.”. (Eminescu)
„Vom
avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie straină, impusă
de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în
aparenţă egal, în realitate inegal. Şi în această luptă, nu învinge cine-i
tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun,
cel fără scrupule faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a
muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale
piezişă.”. (Eminescu)
O constantă a publicisticii
lui Eminescu este preţuirea muncii, munca fiind „mijlocul care va ridica
poporul nostru”, citatele următoare fiind edificatoare în acest sens:
„O singură buruiană de leac
pentru acest scop: munca. Muncă nu comunalism, iată mijlocul care va ridica
poporul nostru“.
„Dar, întrucât ne permite
imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă
şi prin sacrificiu bunurile de care se bucură“.
„Temeiul unui stat e munca şi
nu legile – bogăţia unui popor nu stă în bani, ci iarăşi în muncă, iar materia
vieţii de stat e munca, scopul muncii: bunul trai, averea, deci acestea sunt
esenţiale“;
„Neapărat că nu trebuie să
rămânem popor agricol, ci trebuie să devenim şi noi naţiune industrială, măcar
pentru treburile noastre, dar vezi că omul trebuie să înveţe mai întâi carte şi
apoi să calce a popă, trebuie mai întâi să fii naţie industrială şi după aceea
abia legile şi instituţiile naţiilor industriale“.
O carte care se adaugă celorlalte despre complexitatea publicisticii
eminesciene, cu accent pe actualitatea opiniilor poetului despre economia
românească, adăugând în plus faţă de acestea „un verb al mâniei eminesciene“ în
denunţarea jafului naţional postdecembrist.
Eminescu consideră
că politicienii sunt panglicari și negustori de vorbe, ier „Partidele la noi
nu sunt partide de principii, ci de interese personale.”
„Ca să-ţi dai seama de
nivelul culturii generale a unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are.”. (Mihai Eminescu)
„Arta de a guverna în România este
sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.”. (Mihai Eminescu)
Multe ar avea de
învățat conducătorii noștri din învățămintele economice eminesciene.
Bine ar fi, pentru
ei și pentru poporul român, dacă le-ar citi, le-ar însuși și le-ar aplica în
activitatea lor.
„Cine are minte,
să ia aminte!”. „Cine are urechi de auzit să audă”.
(Biblia, Luca 8, 3). Amin!!!
Bibliografie
Alexandra
Olivia Nedelcea, „Eminescu, economistul”, Fundația „Scrisul Românesc”, Craiova,
2000
Eminescu
și Teoria Relativității: https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23601164-cine-descoperit-teoria-relativitatii-einstein-sau-eminescu.htm
Pentru
„Pătura superpusă”, de Mihai Eminescu, articolul publicat fără titlu în Timpul
(VI), 29 Iulie 1881, vezi https://ro.wikisource.org/wiki/P%C4%83tura_superpus%C4%83
Ioan
Şoldu, Actualitatea gândirii economice
a lui Eminescu, Editura Buna Vestire, Blaj, 2015
„Eminescu-i România tăinuită în cuvânt”, un
documentar deosebit de valoros postat pe https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/eminescu-i-romania-tainuita-in-cuvant-159761.html
Multe și interesante despre Eminescu se
găsesc și pe https://ziarullumina.ro/tag/mihai-eminescu-9079.html
„Eminescu gazetarul, un bijutier al limbii
române. Şapte citate celebre din publicistica geniului de la Ipoteşti.” Radu
Borcea. https://adevarul.ro/stiri-locale/focsani/eminescu-gazetarul-un-bijutier-al-limbii-romane-2183329.html
[1]
Ziarul Timpul, VI, nr. 23, 30 ian / 11 febr. 1881, p. 1.
[2]
Idem.
[3] În sens eminescian: „Fanarul”: un cartier al orașului
turc Istanbul. „Iloţii”:
populație din Fanar aservită otomanilor; erau persoane care nu aveau nici
drepturi de proprietate și nici drepturi cetățenești. „Fanarioți”: un cerc restrâns de
aristocrați care alcătuiau pătura superioară a societății în Imperiul Otoman. „Saltimbancii”:
oameni care trece cu ușurință de la o atitudine la alta, dovedind lipsă de
seriozitate și de caracter. „Irozii”: oameni care au comportări asemenea lui Irod. Irod
cel Mare, fost rege
al Iudeii între anii 37 î.Hr. şi 4 d.Hr., despre care în Biblia se menţionează
că ar fi ordonat uciderea tuturor pruncilor sub 2 ani la Bethleem, cel care a
fost descris de istoricul
Flavius Josephus ca fiind „cel mai crud
tiran suit vreodată pe tron”, care „a domnit ca o fiară” treizeci şi
şase de ani.
[4]
Ziarul Timpul, VI, nr. 26, 5 / 17 febr. 1881, p. 1.
[5]
Idem.
[6]
Idem
[7]
Ziarul Timpul, VII, nr. 67, 25 mart. 1882, p. 1.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu